De ,,Ziua Regalităţii“ (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

În urmă cu doar cîteva luni, mai precis la 10 mai, s-a sărbătorit, în curtea Castelului Peleş, ,,Ziua Regalităţii”, eveniment transmis şi la TVR, instituţie care şi-a făcut din monarhie o pasiune devoratoare. N-am prins evenimentul chiar de la început şi n-am aflat cine a luat cuvîntul de deschidere, dacă o fi luat cuvîntul cineva (poate Ion Caramitru, sau poate Oana Pellea, monarhişti infatigabili),
să-i dea importanţa cuvenită jubileului de 150 de ani. În schimb, am văzut familia regală în păr, aşezată frumuşel pe scaune. În primele rînduri străluceau principesa Margareta şi principele Radu Duda (Adrian Năstase îl făcuse colonel, acum o fi general?), surorile principesei moştenitoare, împălăriate şi cu rochii de mătase, că era cald în ziua aceea. Şi, probabil, alte rubedenii, printre care se zăreau, după reţeta clasică, moşi sclerozaţi, babe sulemenite, dar şi boieri, soldaţi, curteni. Mai în dos, dincolo de un gard din lemn-cîinesc, prostimea, aliniată de-a-mpicerili: hoţi de buzunare, paraşute ieşite în treabă, gură-cască (,,Ce se dă, bă, aici?”) şi atîrnători roşi de gelozii. La vedere, statuia lui Carol I, cu mîna pe sabie. Şi peste tot, ca piperul în oala cu sarmale, Băieţii: unii, deghizaţi în cerşetori sau în brazi şi păltinaşi, alţii, pe bune: cefe late, cămăşi scrobite, cazmale strecurate sub haină, priviri fixe…
Prin anii ’80, un băiat de-ăştia ne-a povestit cum a stat el o săptămînă într-un brad, tot la Sinaia. Acolo a dormit, acolo a mîncat şi a băut dintr-o raniţă, că urma să vină Ceauşescu în vizită… O pasăre dacă îşi lua zborul, o frunză, totul trebuia raportat prin staţia radio pe care o avea agăţată de gît. Iar nevoile şi le făcea tot de acolo, din pom, şi nu zici că l-a simţit o cotarlă, care nu s-a mai dat dusă de sub copac şi l-a lătrat toată noaptea…
După o masă ca la mama ei, în saloanele castelului, în care perla coroanei a fost o ciorbă de burtă dreasă cu usturoi şi oţet, plus nelipsitul ardei iute, a urmat un concert de gală, în mijlocul naturii, pentru siestă, susţinut de Orchestra ,,Camerata”, sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare, şi de tenorul Teodor Ilincăi, interpretînd ,,Torna a Soriento” şi ,,O sole mio”. Altădată, tot la o paranghelie regală, s-au arătat mai în vînă şi mai inspiraţi. Acum, unde erau cu burta plină, cine ştie…
Dar am avut o mare nedumerire şi, indispuşi, am închis televizorul: unde era omul zilei, regele Mihai? Că, fără el, ,,Ziua Regalităţii” n-avea nici un chichirez. Să-l fi ascuns familia, că nu mai dă bine la public? Mare păcat îşi ia Margareta! Pe cinstite, ne-a cam lipsit conu’ Mişu…
Am considerat nimerit să onorăm acest eveniment, prin cîteva comentarii despre monarhia românească (1866-1947). Pentru aceasta, ne-am folosit de lucrarea ,,Pasiuni şi crime regale. Viaţa aventuroasă a lui Carol al II-lea şi crimele sale”, apărută în anul 1998, la Editura ,,Junimea Română”, din Tîrgovişte, sub semnătura Joanei Damaskin, o româncă iubitoare de adevăr. De la bun început, se cuvine o precizare: n-avem nici un resentiment faţă de monarhie. Că va fi reinstaurată sau va rămîne aşa cum e, mai mult o izmeneală, ne lasă reci, şi, vorba lui Tănase: ,,Nici că-că, nici că-că!”. Dar dacă unii văd în monarhie unica salvare a ţării, într-un moment în care, numai din vina românilor, totul este pierdut, e chiar obligatoriu să ridicăm un colţ al perdelei şi să vedem şi latura urîtă a chestiunii. Prin urmare, îmbinînd metodele istoriografiei moderne cu un talent narativ remarcabil, Joana Damaskin (1922-2011), care s-a documentat, răsfoind cărţi şi cercetînd doar în arhivele din Occident, căci îşi părăsise ţara în 1977, a lăsat posterităţii o carte atractivă, un adevărat best-seller, devenită, astăzi, o raritate bibliofilă. Şi cu siguranţă că toţi aceia care şi-au dorit să cunoască istoria adevărată a României au găsit în aceste pagini răspunsurile aşteptate. Încă din toamna anului 1858, cînd domnitorul Alexandru Ioan Cuza plănuia şi alte reforme prin care să continue procesul modernizării Principatelor Române, conspiratorii, greci şi alţi venetici, hotărau să-l răstoarne pe Prinţul Unirii. De aceea, l-au trimis la Paris pe Ion C. Brătianu, să caute un francez cu sînge albastru căruia să-i facă ţara plocon. Nu l-au găsit. L-au găsit, în schimb, în Palatul Regal de la Düsseldorf, pe Karl Eitel, fiul lui Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi nepotul regelui Wilhelm I. Cuza-Vodă a fost răsturnat de la putere în noaptea de 11 februarie 1866 şi, în locul lui, alde Moruzeştii, Brătienii, Callimachiştii, Ghiculeştii, Catargiii l-au pus domnitor pe neamţ. Mitropolitul Nifon, şi el membru al conspiraţiei, s-a grăbit să-l ungă pe Karl Eitel domn al românilor, sub numele de Carol I. Era 10 mai 1866. Ce-a urmat, se ştie. Pînă a murit, regele Carol I a continuat reformele începute de Cuza-Vodă, dar şi scandalurile legate de corupţia şi imoralitatea de la curtea regală s-au ţinut lanţ. Literatura anti-dinastică din perioada respectivă (Caragiale, Macedonski, Coşbuc, Bacalbaşa, Tradem, N.D. Cocea) este o dovadă clară a acestei situaţii. În încheiere, să dăm cuvîntul editorului, cel mai îndreptăţit factor să se exprime despre lucrare şi autorul ei: ,,Avem în faţă o carte foarte documentată, care prezintă faptele într-un mod obiectiv. Regii şi reginele României sînt înfăţişaţi în condiţia lor tragică de personaje sfîşiate între simbolul datoriei, pasiunile şi viciile lor. Fără a face o apoteoză a mişcării legionare, ea reabilitează, într-un fel, mişcarea. O scoate din cotloanele în care fusese azvîrlită de cele 3 dictaturi şi o redă istoriei”.
* * *
,,Ce greşeală au făcut românii cînd l-au detronat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi au adus o dinastie străină în ţară! Prin reformele sale, Cuza modernizase Principatele Române şi le pusese în rîndul naţiunilor europene civilizate. Dinastia de Hohenzollern-Sigmarigen a continuat aceste reforme în cei 80 de ani care au urmat, dar numai fiindcă progresul era direcţia pe care mergea întreaga Europă. În acelaşi timp, însă, a jefuit ţara cum a vrut. Dacă, în 1866, Carol I venise cu o valijoară de carton în mînă, în anul 1900 averea lui număra 500.000 ha de pămînt. În plus, s-a făcut tot posibilul să se şteargă în mintea românilor orice urmă legată de Cuza, domnul cel iubit de popor. În manualele şcolare se vorbea mai mult de Unirea de la 1859, nu şi de cel care o înfăptuise. Iar Palatul Domnesc de pe Strada Lăpuşneanu, din Iaşi, a fost închiriat unei bănci evreieşti, în loc să fie făcut un muzeu. La fel s-a întîmplat şi cu grădina din faţa palatului, transformată într-un teatru, «La Pomul Verde», unde se ţineau spectacole în idiş”. (Ioana Damaskin – ,,Pasiuni şi crime regale. Viaţa aventuroasă a lui Carol al II-lea şi crimele sale”)

(va urma)
PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI