De ,,Ziua Regalităţii“ (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

,,În 1883, de frica ruşilor şi a turcilor, Carol I a încheiat un acord secret cu Germania lui Bismarck (prin care se angaja să sprijine statul german în orice situaţie) şi cu Austro-Ungaria («Niciodată nu vom cere Transilvania înapoi»). Dar în 1914, silit de Ionel I.C. Brătianu, care dorea o alianţă militară cu Franţa, Anglia şi Rusia, Carol I a fost pus în situaţia de a nu respecta acest acord şi a murit de inimă sau poate s-a sinucis” (ibid.). Eminescu nu ştia de acest acord şi tot publica articole în ziarul ,,Timpul”, prin care cerea revenirea Transilvaniei la sînul patriei-mamă, îngreunînd, astfel, încheierea acordului. (De aceea, aflat la Viena, pentru negocieri, ministrul de Externe P.P. Carp telegrafia în ţară: ,,Şi mai potoliţi-l odată pe Eminescu!” – n.m.)
,,Să nu ne fie frică de adevăr. Uite-o, de exemplu, pe inteligenta, frumoasa şi voluptoasa Maria Alexandrovna-Victoria, prinţesa de Marea Britanie şi de Irlanda, fiica prinţului de Edinburgh şi mare duce de Gotha-Coburg (tatăl său era german) şi al doilea fiu al reginei Victoria a Angliei. Mama ei era fiica ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, cel care, în urma Păcii de la Berlin, din 1878, ca un gest de gratitudine că îi salvaserăm din războiul ruso-turc, ne răpise 3 judeţe din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail. Era pentru prima oară cînd o ţară (Rusia) răpea de la o altă ţară, cu care fusese aliată în război, un teritoriu. În 1893, prinţul Ferdinand, viitorul moştenitor al Tronului României, se căsătoreşte cu această frumuseţe, făcînd-o Regina Maria, atît de iubită de popor. Deşi înalt şi subţirel, prinţul era un bărbat urît, cu o faţă osoasă, nasul acvilin şi urechile clăpăuge, motiv pentru care se fotografia numai din profil. În plus, la fel ca toţi cei din Casa Hohenzollern, era şi un mare curvar. «Sîntem foarte diferiţi – se plîngea frumoasa lui soţie, într-o scrisoare către mama sa. Seara, el se grăbeşte în pat pentru alte amuzamente, ce nu sînt şi ale mele, iar dimineaţa el rămîne în pat, pînă tîrziu. Nando al meu e un flăcău tare leneş…»” (ibid.).
În atare situaţie, cum îi stă bine oricărei rusoaice, în scurt timp, frivola Maria îşi caută fericirea în afara căsniciei. Primul ei amant a fost Zizi Cantacuzino, un ofiţer chipeş de 27 de ani (ea avea 22). A urmat o altă aventură cu militarul englez Waldorf Astor, şi legătura lor a durat cîţiva ani. Cînd englezul s-a întors acasă şi s-a însurat, Maria s-a aruncat în braţele prinţului Barbu Ştirbey, cumnatul Marthei Bibescu. O vreme, şi actorul George Vraca i-a trecut prin pat. Nu putem încheia lista amanţilor regali fără să amintim şi de Joseph Boyle, un ofiţer canadian, de profesie agent secret englezo-rus. Ea a condus delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, din iunie 1919, în locul fostului premier Ionel I.C. Brătianu, care tocmai demisionase, nefiind în stare să ţină piept presiunilor venite din partea ,,aliaţilor” anglo-americano-francezi, care s-au opus să ni se acorde despăgubiri de război. Regina a fost extraordinară la acele dezbateri. Inteligentă şi frumoasă, ea l-a pus la punct pe Woodrow Wilson, preşedintele american: ,,Evreii din România ne dau aceleaşi probleme nouă, ca şi acelea pe care vi le dau dvs. negrii şi japonezii, în America. Veniţi în România, să vă convingeţi…”. Prin eforturile ei ne-am recăpătat Transilvania. Pentru contribuţia adusă de Regina Maria la reîntregirea graniţelor României, Poporul Român i-a iertat greşelile din tinereţe, cauzate mai mult de fierbinţeala sîngelui, şi a adorat-o pînă astăzi. Desigur, Regele Ferdinand era la curent cu isprăvile năbădăioasei sale soţii, dar n-a trecut la măsuri radicale, fiindcă, în această privinţă, nu era nici el mai breaz. Printre amantele sale s-au numărat Martha Bibescu, Măriuca Cantacuzino (viitoarea doamnă George Enescu), Ioana Lahovary – tustrele doamne de onoare ale reginei – sau chiar actriţa Elvira Popescu. De frica scandalului, regele a expediat-o la Paris, unde i-a cumpărat un teatru. Cel puţin 3 dintre cei 6 copii ai perechii regale nu erau ai tatălui legiuit.
Chiar atît de mare om politic să fi fost Carol al II-lea, încît, în anul 2003, Adrian Năstase, prim-ministru la data aceea, să aducă în ţară osemintele acestuia şi ale Elenei Lupescu şi să le înhumeze în cavoul familiei de la Curtea de Argeş? E adevărat, Carol al II-lea a făcut şi multe lucruri lăudabile pentru cultura română, îndeosebi prin Fundaţia care i-a purtat numele. Dar să nu se uite crimele puse la cale, cum ar fi episodul Griviţa 1933 sau lichidarea, fără milă, a rivalilor săi politici. Însă, deasupra tuturor, cel mai dureros moment pentru ţară, mai ales, a fost anul 1940. La 1 Decembrie 1918, prin jertfa a peste un milion de români, se făurise România Mare. Nu prin maşinaţiunile politicienilor liberali şi conservatori precum Ionel Brătianu, B. Delavrancea, Al. Marghiloman, P.P. Carp, T. Maiorescu sau B. Ştirbey – care n-au ştiut decît să fure din banii pentru echiparea ostaşilor pe care i-au trimis în luptă mai mult flămînzi şi desculţi. (Aceleaşi partide procedaseră la fel şi în Războiul pentru Independenţă din 1877-1878). Şi ce-a făcut Carol al II-lea în anul de graţie 1940? Mai întîi, într-un dispreţ total faţă de Poporul Român, pe 26 iunie, el a cedat Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei ruşilor. Apoi, la 30 august a cedat Transilvania de Nord ungurilor şi Cadrilaterul, bulgarilor. Fără ca Armata Română să tragă măcar un cartuş. În felul acesta, România a pierdut bogăţii naturale şi edificii social-economice, în valoare de cîteva miliarde, şi a lăsat în mîinile inamicilor peste 6 milioane de români fără nici o apărare. Carol al II-lea a făcut ţăndări România Mare. Aceste acte de înaltă trădare l-au silit pe nedemnul rege să abdice în toamna anului 1941 şi să plece în exil, într-un tren cu 9 vagoane încărcate cu mobilă, covoare, tablouri şi bijuterii scumpe, blănuri şi argintărie de lux, precum şi sume mari de bani cu care a trăit boiereşte în Portugalia. Hai să nu mai binecuvîntăm monarhia şi crimele lui Carolică!

Sfîrşit

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI