Decalogul ieromonahului Savatie Baştovoi

in Pagină creştină

1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Cînd aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus mai departe, fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întîmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Cînd calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecîndu-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut, pentru prima oară, descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plîns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergînd atît de încet, încît să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întîmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nici o piedică în a înţelege Evanghelia. Cînd făceam vreo bazaconie, mămica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsă supremă, pe care o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfîntul Isaac Sirul spunea că focul Iadului nu este altceva decît dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani
ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Nu am văzut niciodată atît de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, pînă spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori, ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cît oamenii mîncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi, ăsta sînt eu! Sînt chiar eu! Cît să-ţi dau, ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, „vi-l dau aşa, eu nu vînd“. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul, totuşi, mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acei bani. I-am pus într-un caiet şi nu i-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De cîte ori am crezut ceva rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urîţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat, de fiecare dată ,că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău, decît să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sînt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscînd toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar, într-o zi, mi-a venit gîndul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi, totuşi, m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut, înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gîndeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare, omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, avînd, parcă, o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigîndu-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfînt
Sfîntul Siluan Athonitul zicea: „Două gînduri să nu le primeşti şi să nu le crezi: primul – că nu te vei mîntui şi al doilea – că eşti sfînt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decît a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mîndreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De cîte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De cînd mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că, dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cît te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată, am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, cînd citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atît cît am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în Dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfîrşit, pentru o singură greşeală. Cînd m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar cînd m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins, uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată, un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întîmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, nici un nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul, surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă, te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu rîzi de ruşinea nimănui
Cînd eram mic, am auzit băieţii mai mari rîzînd de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată cînd mă întîlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar niciodată nu am spus cu buzele mele acel păcat, şi m-am purtat cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, cînd el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

Sursa: suntsanatos.ro

COMENTARII DE LA CITITORI