Declasificat

in Lecturi la lumina ceaiului

Secrete de război (13)

Dreptate pentru sabotori
Ca un aspect ciudat al istoriei, amiralul Wilhelm Franz Canaris, şeful Abwehrului (serviciul german de spionaj militar), a ales numele de cod Pastorius pentru o operaţiune secretă pe care a organizat-o în aprilie 1942. Francis Daniel Pastorius a fost fondatorul a ceea ce se crede a fi prima aşezare germană din America, în 1683. Operaţiunea Pastorius avea ca obiectiv trimiterea a 8 sabotori în această ţară.
Operaţiunea a demarat la una dintre şcolile de spionaj ale Abwehrului, unde 8 foşti rezidenţi ai Statelor Unite (2 dintre ei americani) au fost antrenaţi pentru această misiune: să călătorească cu submarinul pînă în apele americane, să ajungă cu o şalupă mică la ţărm şi să înceapă o campanie de sabotare a planurilor defensive ale Americii, precum şi a construcţiei reţelei de cale ferată.
După miezul nopţii, pe 13 iunie 1942, un paznic de coastă al Statelor Unite, patrulînd în preajma plajei unei insule din zona Long Island, lîngă Amagansett, New York, s-a întîlnit cu un grup de bărbaţi. Unul dintre ei a scos un pistol, după care i-a oferit 250 de dolari pentru a uita ceea ce văzuse. Dar paznicul a alergat la cel mai apropiat birou al Pazei de Coastă. Pînă să ajungă la faţa locului împreună cu alţi paznici, bărbaţii dispăruseră. Însă personalul de investigaţii a săpat în nisip şi a descoperit cutii cu explozibili, dispozitive de incendiere de forma unor stilouri şi creioane şi alte materiale de sabotaj. Au găsit, de asemenea, un sac marinăresc plin cu uniforme germane. În ziua următoare, unul dintre sabotori, George J. Dasch, prezentîndu-se ca fiind Frank Pastorius, a sunat la sediul FBI din New York. Afirmaţia potrivit căreia ar fi fost un sabotor german a fost considerată o glumă. Dasch a plecat apoi la Washington şi şi-a repetat povestea într-un apel telefonic către sediul FBI. De această dată, a fost crezut. El şi-a dezvăluit planurile unui camarad, Earnest P. Burger, care s-a predat şi el. A început urmărirea pentru a-i găsi nu numai pe ceilalţi sabotori de la Long Island, ci şi pe alţi 4, de pe un al doilea submarin, care acostase lîngă Jacksonville, Florida, pe 17 iunie. Toţi cei 8 au fost prinşi şi arestaţi de FBI. Preşedintele Roosevelt a ordonat ca informaţiile despre sabotori să nu ajungă în presă, în timp ce a cumpănit în ce fel ar putea face dreptate naţiunii americane. El şi-a exprimat opiniile într-un memoriu trimis procurorului general Francis Biddle: „Cei doi americani sînt vinovaţi de trădare. Nu văd cum li s-ar putea construi o apărare adecvată… mi se pare că pedeapsa cu moartea este aproape obligatorie… [Cetăţenii germani] au fost prinşi în haine civile. Această situaţie este asemănătoare cazului maiorului Andre, din perioada Revoluţiei, şi celui al lui Nathan Hale. Ambii au fost spînzuraţi. Pedeapsa cu moartea se impune prin extrema gravitate a faptei şi prin însăşi existenţa guvernului nostru american“.
Biddle avea îndoieli. Punînd sub semnul întrebării atitudinea lui Roosevelt, el a subliniat că sabotorii fuseseră prinşi înainte de a comite vreun act de subversiune. Amintindu-şi, ulterior, discuţia, Biddle a făcut următoarea analogie: „Dacă un om cumpără un pistol cu intenţia de a comite o omucidere, acest lucru nu este o tentativă de omucidere“. Însă Roosevelt era neînduplecat. „Vreau ca un lucru să fie înţeles clar, Francis… Nu-i voi da pe mîna justiţiei Statelor Unite cu o dispoziţie de habeas corpus“ (dreptul apărat de Constituţie împotriva detenţiei ilegale).
Pe 2 iulie 1942, Roosevelt a afirmat că prizonierii vor fi „supuşi legii marţiale“ şi vor fi predaţi unui tribunal militar. Declaraţia a continuat cu afirmaţia că sabotorilor nu li se va permite „să caute vreo formă de apărare sau să apeleze la vreo procedură legală în mod direct sau indirect, ori să aibă parte de vreo formă de apărare sau procedură legală urmărită de către altcineva în numele lor, în cadrul acelei instanţe“.
Doi ofiţeri ai Armatei desemnaţi să-i apere pe prizonieri au ignorat proclamaţia lui Roosevelt şi au iniţiat imediat procedura de habeas corpus, în cadrul Tribunalului Districtual al Statelor Unite. Cazul a trecut apoi printr-o Curte Federală de apeluri, după care a ajuns într-o sesiune specială a Curţii Supreme a Statelor Unite, care a afirmat că nici un decret prezidenţial nu putea limita puterea tribunalelor. Însă Curtea a mai spus că „aceia care, pe timp de pace, trec pe ascuns de pe un teritoriu inamic pe propriul nostru teritoriu, lăsîndu-şi uniformele la intrare, pentru comiterea de acte ostile care implică distrugerea vieţii sau a proprietăţii, deţin statutul de combatanţi ilegali şi, prin urmare, trebuie pedepsiţi de către o comisie militară“. Tribunalul, format din 7 generali de armată, a organizat un proces secret, care a început pe 8 iulie 1942, la cel de-al cincilea etaj al clădirii Departamentului de Justiţie de pe Pennsylvania Avenue, cu Francis Biddle în calitate de procuror. Draperii negre acopereau ferestrele. Procesul a continuat pînă pe 4 august. Patru zile mai tîrziu, Roosevelt a anunţat că toţi cei 8 bărbaţi fuseseră condamnaţi şi că au fost executaţi. Preşedintele a comutat pedeaps cu moartea lui Dasch şi Burger, care au ajutat la incriminarea camarazilor lor. Dasch a fost condamnat la 30 de ani de închisoare, iar Burger – la închisoare pe viaţă. În 1948, preşedintele Truman a acordat clemenţă celor 2, în schimbul deportărilor în ceea ce pe atunci era Zona Americană a Germaniei. La momentul respectiv, capturarea şi judecarea sabotorilor a alimentat suspiciunile americane cu privire la activitatea unor agenţi străini pe teritoriul Statelor Unite. Mai importante sînt, totuşi, implicaţiile legale contemporane. În 2001, cazul a reapărut ca un precedent în declaraţia Guvernului Statelor Unite, care a susţinut că, întocmai ca şi în situaţia sabotorilor din 1942, prizonierii capturaţi pe durata războiului împotriva terorismului ar putea fi judecaţi în afara legii tradiţionale a Statelor Unite. În mod repetat, avocaţii apărării au ridicat întrebări cu privire la prizonierii de la Guantanamo, iar majoritatea argumentelor lor le-a reflectat pe cele aduse în van de către Consiliul de Apărare, din 1942.

(va urma)
Thomas B. Allen

COMENTARII DE LA CITITORI