Delta

in Polemici, controverse

Se ştie că domnia gurilor Dunării cuprinde teritorii vaste şi misterioase. Actul creării uscatului e în mers continuu. Nămolurile anuale sporesc pămîntul nou asupra Mării Pontice în aşa măsură încît, de pildă, Chilia, care pe vremea lui Ştefan cel Mare era port maritim, astăzi se află la mai mult de patruzeci de kilometri în interior. Mulţi concetăţeni ai noştri, la Sulina, acum şaizeci de ani admirau jocul delfinilor pe valuri, într-o zonă în care astăzi se înalţă arborii grădinii publice. Aşa încît fluviul acesta e un ziditor fără hodină şi un grădinar harnic. Aluviunile se depun, fixînd o floră variată; generaţiile de stufuri căzute, întreţinute de fauna moartă a anilor, sporesc plaurul; plaurul devine ostrov; ostroavele se leagă cu grindurile şi cu ţara Deltei. Pe grindurile şi în ostroave, omul întemeiază grădinile. Nicăieri pe pămînt, cred, nu se află livezi de gutui ca undeva, pe Dunărea Veche; cele mai mari şi mai frumoase fructe le-am văzut acolo, în grădinile cu mere de aur ale basmelor. (…)

Toate sînt frumoase şi armonioase în acest ţinut, pînă ce Domnul-Dumnezeu vrea să fie vifore şi şi ape mari. Cum spune psalmul: ,,Genunea pe genune o cheamă/ Cu glasul vîltorilor./ Toate şuvoaiele şi valurile tale/ Peste mine au trecut”.

Atunci vine tumultul. Mînia stihiilor mătură păienjenişul oamenilor. Puhoaie negre curg pe deasupra luncilor. Furtunile rup plăviile şi le mînă în singurătăţi schimbate. Pămătufurile stufurilor zboară pînă sub nori, amestecate cu păsările în acelaşi vifor al spaimei. După aceea, domnia Dunării se luminează iar de zîmbetul Domnului-Dumnezeu.

De două decenii nu fusesem pe braţul Chilia. M-am dus iarăşi acolo acum cîţiva ani. Am abătut prin ascunzişuri, unde fuseseră odată grădini, şi acum nu mai erau; am văzut grădini noi, unde odinioară nu fusese nimic. M-am oprit la Vîlcov. Şi de la Vîlcov m-am dus să văd intrarea Dunării în mare. Erau colţuri care îmi rămăseseră în suflet. Avusesem noroc să le văd în ceasuri de tihnă, şi ascultasem într-o noapte cu lună privighetorile în sălcii mari, privind în răsărit solzii de lumină ai valurilor, în dunga unde apele dulci se amestecau în unda amară a Pontului. Cu şalupa de pe puntea căreia priveam toate, am plutit încet, ocolind locurile. Linia lor graţioasă se păstrase în tainiţele amintirilor mele. Însă iată că acum, plutind din nou pe acolo, nu le mai cunoşteam. Erau aceleaşi, dar erau altele. Ostroavele erau acum grinduri. Ostroave şi plăvii noi apăruseră. Marea era departe, dincolo de acele ostroave şi plăvii noi. Dunărea clădise cu grabă ţărm proaspăt, cu lunci de sălcii tinere. Privighetorile împinseseră mai către răsărit, în minunea nouă, cîntecele şi cuiburile lor.

Rareori poate cineva, într-o viaţă, să simtă ce am simţit eu în acel ceas: teroarea divină faţă de forţele eterne.

MIHAIL SADOVEANU

COMENTARII DE LA CITITORI