DEMOLAREA HANULUI GALBEN

in Alte știri

Prea multe comori ale Istoriei noastre au luat, în trecut, drumul străinătăţii, prea multe sacrilegii s-au comis împotriva unor vechi testimonii, ca să ne mai permitem astăzi vătămarea Patrimoniului Naţional, indolenţa sau tăcerea condamnabilă. Nu se sfîrşise încă întîiul pătrar al acestui secol, cînd, în 1924, familia de tristă amintire a moşierilor Papadopol comitea un act de o barbarie strigătoare la cer: demolarea casei din Ipoteşti, în care a trăit primele vise ale copilăriei cel care avea să devină Poetul Naţional: Mihai Eminescu. Pentru acest popor atît de sensibil la poezie, acel mic sanctuar de vatră ţărănească valora tot atît de mult ca şi Putna lui Ştefan cel Mare, sau Horezul lui Constantin Brâncoveanu. În orice caz, parafrazînd o idee a lui M. Kogălniceanu, aş spune că ea reprezenta, în inimile noastre, mai mult decît Acropolele sau Capela Sixtină. Istoria păstrează, la loc de cinste, o faptă legendară săvîrşită de Alexandru Macedon: cucerind una dintre cetăţile greceşti care îi opusese o îndelungată rezistenţă, marele comandant de oşti a ordonat spulberarea tuturor clădirilor, cu o singură excepţie – casa poetului Pindar. Pentru că un poet este, totuşi, un poet, adică o conştiinţă a epocii, un filtru solar prin care muzica sferelor ajunge ordonată armonic în sufletul celorlalţi muritori. Tot astfel şi Eminescu al nostru merita mai multă dragoste din partea contemporanilor şi generaţiei următoare. Tot despre o demolare de răsunet vreau să vă vorbesc astăzi. N-am să pot înţelege niciodată ceea ce s-a petrecut recent, sub ochii noştri, ai tuturor: demolarea iraţională a Hanului Galben, din Bucureşti! Ce a însemnat acest han, cînd a fost construit şi unde anume? Cei mai mulţi istorici, muzeografi şi arhitecţi sînt de părere că hanul datează de cca. 200 de ani. De altfel, în cîteva dintre primele hărţi ale Bucureştilor, el figurează ca atare. Intrat în folclor şi în legende, el şi-a legat numele de cîteva personalităţi de frunte al Istoriei şi Culturii noastre. Aici îşi făcuseră loc de refugiu haiducii lui Iancu Jianu.

Hanul şi vecinătăţile sale au fost imortalizate de mari maeştri ai penelului, cum ar fi Tattarescu şi Luchian, acesta din urmă locuind chiar lîngă el, în Mahalaua Dracului, cum i se spunea pe atunci, epocă şi zonă în care a pictat celebrele pînze „Ghereta din Filantropia“, „Anemone“, „Moş Nicolae“, „Cheful“, „Puţul din strada Clucerului“. Şi tot aici, martori oculari au lăsat în scris că obişnuia să ia masa Mihai Eminescu, localul fiind frecventat şi de Ion Creangă, în scurtele lui şederi bucureştene, de I.L. Caragiale, George Enescu şi mulţi artişti de frunte.

Iată că această relicvă preţioasă a unui trecut pitoresc, acest loc populat de generaţii întregi de tîrgoveţi şi ţărani, de călători străini şi artişti români, această acuarelă cu pereţi galbeni precum canarul, unde se schimbau caii şi se odihneau drumeţii, şi unde s-au petrecut atîtea scene de viaţă, atîtea bucurii şi drame ale Bucureştilor, din Evul Mediu şi pînă la începutul acestui veac – acest loc, deci, nu mai există! Doi dintre cei mai mari admiratori ai săi, arhitectul Petrişor Georgeseu, şi istoricul Nicolae Nicolaescu, îmi spuneau, deunăzi, că în planul de sistematizare a zonei s-au efectuat toate măsurătorile exacte, s-a prevăzut păstrarea hanului în mijlocul noilor construcţii edilitare. Iar istoricul de artă Cristian Moisescu mi-a declamat că în Rapoartele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, străvechea clădire figura la rubrica „Bunuri susceptibile de a face parte din Patrimoniul Naţional“. De asemenea, ştiu că şi forurile municipale de resort s-au ocupat, îndeaproape, de conservarea hanului şi de începerea, într-un viitor apropiat, a unor lucrări de restaurare.

Şi, cu toate acestea, în ciuda tuturor evidenţelor şi demersurilor, buldozerele şi excavatoarele s-au năpustit, cu furie, asupra edificiului care, ca dovadă că era încă foarte puternic, a cedat de-abia după zile întregi de demolare sălbatică. Ba, mai mult, se presupune că unii dintre constructori au pus, literalmente, pe foc scara interioară din Secolul al XVIII-lea, care reprezenta, prin ea însăşi, o piesă de patrimoniu excepţională, fiind din lemn de trandafir răsucit şi fiert în ulei de in, după o veche practică medievală, ceea ce i-a conferit o rezistenţă ieşită din comun. Ar fi de dorit să aflăm cine poartă vina pentru aceste samavolnicii, care sfidează bunul-simţ elementar şi normele noastre civice, precum şi legile ţării.

Un caz oarecum similar s-a petrecut prin 1976, cu vestitul monument ridicat de Brâncoveanu în memoria înaintaşului său Papa, ucis de seimenii răsculaţi. Acea troiţă de piatră, veche de cca. 300 de ani, era amplasată, dacă vă mai amintiţi bine, la baza Dealului Mitropoliei bucureştene, dar un şofer bicisnic, care încerca frînele basculantei sale, a făcut-o zob. Ironia sorţii face ca individul să fi fost amendat de Miliţie cu 70 de lei pentru încălcarea regulilor de circulaţie, în timp ce restaurarea preţiosului monument a costat statul 40.000 de lei. Ne putem, oare, permite luxul de a arunca banii ţării pe fereastră? Revenind la Hanul Galben, este inutil să vă mai spun, iubiţi cititori, ce vad turistic şi comercial se putea amenaja aici, ce afluenţă de public se putea derula, amortizînd, în scurtă vreme, toate cheltuielile de restaurare. Aşa cum ne-am priceput să reamenajăm construcţii mai recente, ca Hanul Roşu, de pe drumul Ploieşti – Văleni, sau Hanul lui Manuc, care marchează, de altfel, un moment îndoliat al Istoriei Naţionale (adică Pacea de la Bucureşti, prin care Rusia ne-a răpit Basarabia), eu zic că eram cu mult mai îndreptăţiţi să ne ocupăm, mai întîi de toate, de Hanul Galben. Iată, deci, că ceea ce s-a conservat mai bine de două veacuri, au reuşit să demoleze iresponsabil cîţiva constructori. Constructori care n-au priceput că sînt bune şi minunate noile ansambluri edilitare, dar că este infinit mai frumos dacă în montura lor s-ar păstra strălucitoarele diamante ale trecutului. În speranţa că măcar fîntîna cu apă rece, care ştiu că se mai păstrează în incinta hanului, va fi salvată, aşteptăm o lămurire publică din partea forurilor implicate şi sancţionarea aspră a celor vinovaţi! Nimeni, nici un Papadopol modern nu are dreptul să ne sfideze!

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 22 iunie 1990)

COMENTARII DE LA CITITORI