Demontarea unei minciuni istorice

in Lecturi la lumina ceaiului

 

EVREII N-AU FOST

SPÎNZURAŢI DE CÎRLIGE

ÎN ABATORUL DIN BUCUREŞTI,

CI ÎN CEL DIN… RIGA! (2)

 

Despre acele fotografii, dr. A. Lupu mi-a spus următoarele: „Aceste imagini nu sînt de la noi. Niciodată noi nu am avut cîrlige de tipul ăsta. Eu am vizitat, în anii ‘38-’40, cel puţin 10 abatoare din Europa; mai mult, am semnat importul de cîrlige de un cu totul alt tip decît cele din fotografii. N-ai decît să te duci la abator şi să vezi că acele cîrlige, montate înainte de război, sînt de alt tip decît cele din fotografiile incriminatoare. Şi-apoi, ce observi aici, în pozele lui Ehrenburg? Sala de tăiere este faianţată. Noi n-am avut niciodată faianţă în sălile de tăiere. Pereţii de la noi au fost mereu şi sînt, şi acum, vopsiţi în ulei“.

Ulterior, am aflat şi unde s-a petrecut, cu adevărat, această crimă împotriva unor mozaici: la Riga. În acest oraş, cu o veche şi majoritară populaţie de origine scandinavă şi germană, cîteva grupuri de evrei comunişti au început să-i vîneze pe naţionaliştii letoni, imediat după ce URSS a încorporat, în 1940, micul stat baltic. Cei mai mulţi dintre patrioţii letoni au fost împuşcaţi, sau duşi în Siberia. Cîteva luni mai tîrziu, odată cu alungarea ruşilor de către trupele germane, naţionaliştii letoni s-au răzbunat, i-au prins pe evreii comunişti implicaţi în moartea rudelor lor şi, după ce i-au ucis, i-au atîrnat în acele cîrlige.

Aşadar, Riga şi nu Bucureşti

În 1946, după apariţia falsului publicat de Ilia Ehrenburg, Securitatea lui Pantiuşa – total aservită ruşilor, şi care începuse să funcţioneze ca un curent subteran în Poliţia şi Justiţia Guvernului Petru Groza, unde ministrul de Interne era un evreu comunist de temut, Teohari Georgescu (alias Burăh Tescovici) – 1-a aruncat în beciul Poliţiei pe directorul Abatorului Bucureşti, din acei ani (1940-1943).

Revoltaţi, mai mulţi salariaţi ai Abatorului din Capitală au semnat o petiţie, în care garantau că asemenea fapte nu s-au produs în instituţia bucureşteană şi că directorul lor este total nevinovat. L-am întrebat pe doctorul veterinar Aurel Lupu: „Ce s-a ales cu acest memoriu?“. Mi-a răspuns: ,,L-am adresat ziarului «Dreptatea», al PNŢ, dar, între timp, autorităţile au suprimat acest ziar!“. – „Şi unde se află, acum, memoriul?“ – „L-am ascuns într-un dosar şi l-am păstrat“.

Am înţeles imediat că o asemenea mărturie, semnată de atîţia oameni de bună-credinţă, aparţine Istoriei. L-am rugat pe doctorul Lupu să-mi aducă hîrtia a doua zi. Mi-a adus-o şi, astfel, riguros bazat pe numele oamenilor şi pe semnătura lor olografă, am scris şi publicat articolul meu. Aveam, în plus, şi o altă dovadă, la fel de puternică. Într-o epocă în care Poliţia comunistă te ţinea ani grei în puşcărie doar pentru o bănuială, directorul Abatorului a fost eliberat după doar cîteva zile de arest, cu verdictul „total nevinovat“.

Deci, evreii comunişti pro-moscoviţi, în frunte cu ministrul Teohari Georgescu şi cu „dirighenţii“ Securităţii (citeşte NKVD, secţia română), recunoşteau că asemenea evenimente nu s-au produs în Abatorul de la Bucureşti.

În articolul pe care l-am scris pentru „Expres Magazin“ (,,Spulberarea unei legende: Pogromul de la Abator“, apărut în nr. 87, din 25 martie 1992), nu m-am avîntat în a susţine cu vehemenţă că aşa-zisul masacru de la Abator ar fi o calomnie. Tonul articolului meu respecta etica proprie scrierilor ştiinţifice. În final am scris aşa: „… Cum pot încheia eu, obişnuit cu rigorile demonstraţiei ştiinţifice, acest articol? Cerînd tuturor martorilor care au văzut cadavrele celor ucişi, atîrnînd în cîrligele abatorului bucureştean, «să iasă în faţă». Să descrie cu amănunte ceea ce au văzut. Să ne convingă că au avut acces în abator, în timpul anchetei Procuraturii lui Antonescu. Dacă au fost salariaţi ai Abatorului, să-şi decline, cu responsabilitate, funcţia. Îi vom căuta în statele de funcţiune, care, din fericire, se păstrează. Să ne convingă de faptul că zecile de semnături de protest sînt ale unor mincinoşi. Este evident că nu se scrie istorie pe vorbe, pe zvonuri, pe calomnii. Doresc să văd martori oculari, care să mă convingă de realitatea pogromului. Eu, domnilor, am aruncat mănuşa. Cine o ridică?“.

Au trecut, de atunci, mai bine de 20 de ani şi nimeni nu a susţinut contrariul celor afirmate de doctorul Aurel Lupu. S-au primit, în schimb, cîteva scrisori de la foşti lucrători ai Abatorului, din perioada 1940-1945, neincluşi în memoriul iniţial, unele din străinătate (Brazilia, SUA, Franţa), care arătau că acuzaţia este o veritabilă mîrşăvie, menită să întineze imaginea Poporului Român. Nevinovatul meu articol a fost o bombă pentru „ingineriile financiare“ pe care tovarăşii din conducerea comunităţii evreilor din România le începuseră, imediat după decembrie ‘89. Într-adevăr, ei ştiau că pot obţine parale (căci asta era, de fapt, miza), în două condiţii: a) să aibă „în parohie“ un număr mare de evrei, ceea ce nu mai era cazul, fiindcă venalii Dej şi Ceauşescu îi vînduseră ca pe sclavi statului Israel; b) să poată dovedi că aceştia au suferit, aşadar, că au fost victime ale Holocaustului. Moses Rosen, Cajal et Co. au ales această variantă, cea mai dificil de controlat. Şi chiar dacă s-ar fi apucat cineva să numere victimele evreieşti, reale, ale regimului Antonescu-Sima (1940) şi, apoi, doar Antonescu (1941-1944), studiul său n-ar fi fost publicat, iar dacă, totuşi, ar fi fost, exemplarele ar fi fost vînate şi reduse la zero, ca impact naţional şi internaţional (se ştie bine că evreii au fost cei mai mari specialişti în cenzură şi mistificare, în orice ţară au existat).

Desigur că ideile şi dovezile din articolul meu au trăit, o vreme, în conştiinţa cititorilor interesaţi. Adică a celor care au resimţit în viaţa lor şi o chinuitoare „foame a adevărului istoric“, nu doar una animalică – aceea care îşi găseşte alinarea în „haleala noastră cea de toate zilele“.

(va urma)

RADU IFTIMOVICI

(„Veşnica mea pomenire“,

Editura Curtea Veche, 2014)

COMENTARII DE LA CITITORI