Demontarea unei minciuni istorice

in Lecturi la lumina ceaiului

EVREII N-AU FOST SPÎNZURAŢI DE CÎRLIGE ÎN ABATORUL DIN BUCUREŞTI,  CI ÎN CEL DIN… RIGA! (3)

 

„Autorităţile“ evreieşti nu au reacţionat oficial. Conform tacticii lor seculare, pe care eu o numesc „politica melcului“, ele n-au scos nici o vorbuliţă, deşi puteau să o facă, avînd la dispoziţie nu numai presa lor („Viaţa Evreiască“), ci şi numeroase alte ziare aservite, care absorb, de mai mulţi ani, fonduri evreieşti, pentru a le servi interesele.

De ce politica melcului? Pentru că, de îndată ce e atins cu degetul, melcul propagandei evreieşti îşi retrage corniţele şi se ascunde în cochilie.

Bazîndu-se, însă, pe uitarea „scrisă-n legile omeneşti“, pe perimarea unor generaţii şi pe spălarea creierului tinerilor – practicată, mai ales, de televiziunile şi tabloidele pe care, cu discreţie, le finanţează -, melcul scoate, încet, încet, corniţele şi, după ce se asigură că totul s-a pierdut în uitare, sau în nesimţire, începe să roadă vegetaţia din grădină. Odată cu ivirea corniţelor recidiviste, sînt relansate, iniţial, pe şoptite, nevinovate fraze: „Vai, vai, ce s-a întîmplat acolo!“ – „Unde, acolo?“ – „Ştiţi voi mai bine unde!“. După două luni, corniţele cresc: „Sărmanii oameni nevinovaţi, ucişi acolo, cu bestialitate.“ – „Unde, frate?“ „Ei, te faci că nu ştii?“.

În fine, după alte cîteva luni, cînd uitarea dă năvală în cugetul cititorilor mei, iar bîlciul deşănţat de evenimente cotidiene (diversiuni) şi-a făcut efectul, melcul scoate coarne boureşti şi bea apă tulbure: „Pogromul sîngeros de la Abatorul Bucureşti“. Şi melcul bea apă tulbure nu aici, la Dunăre, ci în toate colţurile lumii, via sateliţii de comunicaţii, care revarsă ploi de informaţii peste întregul mapamond.

Cine mai eşti tu, Radu Iftimovici? Un vierme? Un microb? Un nimeni? (Şi totuşi, spre surprinderea mea, găsesc şi în prezent pe Internet comentarii recente asupra celor scrise de mine în urmă cu mai bine de 20 de ani, ca de pildă: „Professor Radu Iftimovici explained clearly the facts using quotations, testimonies and photocopies in Expres Magazin no. 87, March 25, 1992“ [,,Fake Pogrom at the Slaughter House”, Metapedia]).

În schimb, tot m-am ales cu ceva. Mi-am pierdut mai toţi prietenii evrei.

Îl stimam în mod deosebit pe un anume Segal, un „ovreiaş“ micuţ, cu obrajii mereu îmbujoraţi, redactor la Editura Ştiinţifică, tobă de filozofie şi iniţiator al unor colecţii de texte din gîndirea europeană. De cîte ori ne întîlneam, ne îmbrăţişam cu efuziune: „Ce mai faci, Segălică?“ – „Pierd timpul: fac filozofie!“. Îl caracteriza o modestie condimentată cu autoironie, apanajul spiritelor alese. Făcea parte dintre oamenii care nu simţiseră niciodată frisonul parvenirii. Îmi plăceau mai ales pantofii lui, scîlciaţi, decoloraţi şi în care se strecura, cred, cu obrăznicie, apa ploilor. Vedeam în Segălică pe acel evreu al tuturor timpurilor şi al tuturor ţărilor, care, la lumina unei lămpi cu gaz, în climatul vitreg al grobianismului şi intoleranţei etnice, se dăruia cu voluptate cunoaşterii pure. Un discipol al lui Spinoza.

Şi iată-mă, „buf“, cu totul întîmplător, nas în nas cu Segălică, la vreo 4 luni după apariţia articolului meu cu abatorul. M-am repezit la el, entuziast. Nu-l văzusem de vreo 2 ani: „Segălică! Ce mai faci, băiete?“. Pas înapoi, Segălică al meu – de piatră, cu buzele strînse şi o privire plină de ură. Apoi, răspicat, ca o implacabilă sentinţă la tribunal (al cărui tribunal?): „Nu vorbesc cu fasciştii, cu rasiştii, cu antisemiţii mincinoşi. Te rog, lasă-mă în pace!“. Cam în aceeaşi perioadă, un telefon, seara, pe la 9: Carol Isac, fost, pînă la plecarea în Israel (cu puţin timp înainte de aşa-zisa revoluţie din ’89), secretar literar al Teatrului „Bacovia“, din Bacău. Teatrolog de bună calitate, C. Isac luptase pentru mine cu stăruinţă – din păcate, fără sorţi de izbîndă. Nici una din piesele mele politice nu a putut urca pe scena Teatrului ,,Bacovia“, nu atît din pricina cenzurii centrale (e posibil ca şi aceasta să fi spus NU), cît mai ales a mărimilor politice ale Bacăului şi, dureros pentru mine, a publicului băcăuan însuşi, care, la turneul cu piesa „Nu ucideţi caii verzi“, n-a prea îndrăznit să-i aplaude pe actorii tîrgmureşeni. În timpul spectacolului, a domnit în sală o atmosferă de teroare, în care cea mai oribilă autocenzură îi îndemna pe bieţii spectatori băcăuani să se afunde în scaun, ca într-o vizuină salvatoare. Cred că, dacă s-ar fi putut, jumătate dintre ei ar fi ieşit şi ar fi luat-o la sănătoasa, aruncînd, din cînd în cînd, cîte o privire înapoi, să se asigure că nu-i urmăreşte careva. La Roman, a fost aceeaşi atmosferă derutantă pentru actorii Naţionalului din Tîrgu-Mureş. Ei erau obişnuiţi cu o niagară de aplauze la Piatra Neamţ, Suceava, Botoşani şi Iaşi, adesea fiind luaţi pe sus de public. Aşadar, vocea lui Carol Isac, de pe însoritul ţărm israelian al Mediteranei, de unde mai transmitea, din cînd în cînd, corespondenţe teatrale Radioului şi Televiziunii Române (era în 1992). Lamento dramatic, ŕ la Sofocle: „Domnule Iftimovici, cum aţi putut să scrieţi monstruozitatea aceea? N-am putut să dorm cîteva nopţi după ce am citit aserţiunile fascist-legionare pe care le-aţi scris… Sînt dezolat…“.

Ce să-i faci? Sîngele apă nu se face !…

Epilogul acestei pseudo-drame, cu evreii atîrnaţi în cîrlige la Abatorul Bucureşti, nu poate aparţine, în ce mă priveşte, decît tot academicianului N. Cajal. Acest epilog este ionescian. Nu degeaba profesorul de virusologie a scris, în juneţea sa, o piesă cu un titlu superb: ,,EU…gen Ionescu”. Piesa s-a şi jucat, după 1990, la Teatrul Evreiesc de Stat.

(va urma)

RADU IFTIMOVICI

(„Veşnica mea pomenire“, Editura Curtea Veche, 2014)

 

COMENTARII DE LA CITITORI