Demontarea unei minciuni istorice

in Alte știri

 

EVREII N-AU FOST

SPÎNZURAŢI DE CÎRLIGE

ÎN ABATORUL DIN BUCUREŞTI,

CI ÎN CEL DIN… RIGA! (4)

 

Ei bine, prin 1996-1997, aflîndu-mă în casa profesorului, cvasi-iertat pentru „obrăznicia mea fascisto-legionară“, ronţăiam una din prăjiturelele care au făcut faima doamnei Bibi – soţia sa -, cînd, într-un puseu samaritean, N. Cajal îmi spune, cu cel mai dulce aer din lume: „Radule! Tu ai fi un băiat bun. Dar cum dracu’ ai putut să scrii aiureala aia cu abatorul? Cînd eu însumi l-am văzut pe unchiul Max atîrnat în cîrlig, la abator?“. – „Chiar aşa? Şi ce vîrstă aveaţi pe atunci, domnule profesor?“ – „Păi… vreo 21-22 de ani“. – „Purtaţi, cusută la haină, steaua galbenă a lui David?“ – „Sigur că da. Era obligatorie“. – „Şi ce căuta un tînăr evreu, cu steaua lui David la piept, în sala de tăiere a Abatorului Bucureşti?“ – „Ei, …am trecut şi eu pe acolo, din curiozitate“. De un comic perfect, răspunsul m-a făcut să-mi muşc buzele, ca să nu scap un hohot de rîs. În acel moment, doamna Bibi Cajal, care auzise conversaţia noastră, a intervenit: „Nicuşor dragă, dar unchiul Max a murit acum cîţiva ani, după 1980“. – „Aoleu, ai dreptate, scumpo! Unchiul Max a murit de curînd…“. Eu, în ofensivă: „Atunci pe care unchi l-aţi văzut dvs. atîrnat în cîrlig, la abator?“. Clipă de „căutare“ la N. Cajal. Şi replica: „Dragă, nu-mi mai aduc aminte pe cine am văzut eu atîrnat în cîrlig, dar, oricum, era un unchi de-al meu!“.

Super „Eu… gen Ionescu“! Sau super-înregimentare. Păcat!

De curînd, am aflat din paginile ziarului „Adevărul“ că actorul Mircea Albulescu ar fi văzut evrei atîrnaţi în cîrlige, la Abatorul Bucureşti. O ruşine mai mare nu putea să se abată asupra talentului şi carierei cunoscutului actor. Cine l-o fi dus de mînuţă pe el, copilul de 6-7 anişori, în 1940, în sala de tăiere a abatorului, unde atîrnau în cîrlige cadavrele ,,science fiction“ ale lui Ehrenburg?

Articolul, pe mai multe pagini, care pretinde că urmăreşte itinerariul artistic al lui M. Albulescu, poartă titlul: „Am văzut evrei atîrnaţi în cîrlige, la abator“, scris cu litere uriaşe, ca şi cum asta ar fi fost esenţial în viaţa actorului, în ciuda „leopardului publicistic“ din titlu, adică înăuntru e vopsit nu gardul, ci taman cioara. Albulescu abia strecoară printre „ascuţişurile“ condeiului această unică şi insignifiantă afirmaţie.

Mă gîndesc că redactorii „Adevărului“ (ruşine jurnaliştilor Grigore Cartianu şi Laurenţiu Ungureanu, care terfelesc, astfel, conceptul de „Adevăr“, lipindu-i eticheta de „Pravda“) procedează în acest mod, de dragul cecului gras primit, ei metamorfozînd subiectul – cariera actorului – într-un titlu şocant, care se poate citi de pe trotuarul de vis-ŕ-vis şi care maculeaza pagina. Stăruinţa lor obsesivă de a înfăţişa un Albulescu „obiectiv“, fiu de ofiţer muzician al Armatei Române, poate uşor păcăli mii de naivi, care nu ştiu că e vorba, şi aici, de glasul sîngelui, plus niscaiva dolărei: mama domnului Mircea Albulescu a fost evreică. O ştiu zeci de oameni de teatru din această ţară. Or, la evrei, legea e clară: mama contează în stabilirea apartenenţei la neamul lui Israel. Pater incertus! Creştinarea mamei, din interes, seamănă perfect cu lipirea de picioarele lui Christos a soţiei acad. prof. dr. Ştefan S. Nicolau (Raia) şi, în fond, a duduii Lupescu, amanta lui Carol al II-lea. Zeci de asemenea convertiri, aruncate, ulterior, la coşul de gunoi, s-au produs în perioada 1940-1944, mai ales în familiile în care soţul era un neaoş. Astfel, doamnele din seminţia lui David au fost puse la adăpost de discriminarea şi violenţele regretabile ale acelor vremuri. În prezent (deocamdată), în România, melcul zburdă. Nimeni nu mai are curajul, ori interesul, să-i atingă corniţele obraznice. Cu excepţia cîtorva voci aparţinînd unor intelectuali cunoscuţi, românii nu sînt capabili să-şi apere adevărul istoric. Ne comportăm la fel de jalnic precum nemţii care au acceptat, pentru eternitate, eticheta de criminali, cu o deplorabilă umilinţă. În cei aproape 70 de ani care s-au scurs de la prăbuşirea celui de al III-lea Reich, vîrfurile intelectuale ale acestui popor nu au reuşit să arate lumii că asasinii din lagărele de concentrare au fost un grup de criminali care, în posteritatea istorică, nu trebuie confundat cu marile valori pe care acest popor le-a oferit civilizaţiei şi culturii. De dragul feliei zilnice de „Brot und Butter“ (pîine cu unt), oferită – doar iniţial – de dl. Marshall şi bancherii americano-evrei, ei zac într-o letargie istorică vecină cu patologicul.

(va urma)

RADU IFTIMOVICI

(„Veşnica mea pomenire“, Editura Curtea Veche, 2014)

COMENTARII DE LA CITITORI