Demontarea unei minciuni istorice

in Lecturi la lumina ceaiului

EVREII N-AU FOST SPÎNZURAŢI DE CÎRLIGE ÎN ABATORUL DIN BUCUREŞTI, CI ÎN CEL DIN… RIGA! (1)

 

Sînt oameni, unii, prieteni, care mă consideră legionar. Aceasta, din cauză că am scris cîteva articole care, contrazicînd dogmele istoriografiei oficiale, au încercat să prezinte (cel mai adesea, fără succes) adevărul, pe baza unor documente şi mărturii ce nu pot fi contestate decît de cei „înarmaţi” cu rea-credinţă. Nu pot fi legionar, din mai multe motive: a) spirit liber, rău de gură, gata de harţă în apărarea ideilor mele; b) oroare de subordonare şi inamic al mitizărilor, exclus să ador vreo persoană politică, oricît de valoroasă ar fi; în acest sens, mă tem de cei care, conducînd vreo mişcare politică, deraiază în mesianism; c) suspicios cu misticul de orice natură, sînt, în general, ateu.

Paradoxul vederilor legionare mi se pare a fi adoraţia miturilor creştin-ortodoxe, cele mai multe, bazate pe poveştile Vechiului Testament, culmea, născocite de rabini. Sînt traumatizat de vastitatea naivităţii populare care, dînd apă la moară unora dintre actorii religioşi în sutane cusute cu fir de aur, provoacă ignobile dezumanizări ale gloatelor, în cucerirea unui strop de apă sfinţită sau a rămăşiţelor osoase ale unor fanatici, chiar dacă aceştia au dus o viaţă exemplară. De ce nu ni se aduc spre adorare oasele lui Arhimede, Leonardo da Vinci, Copernic, Shakespeare, Newton, Robert Koch ş.a.? Înţeleg, însă, că foarte mulţi dintre semenii mei au o nevoie acută de consolare (să zicem, religioasă), după unele nenorociri pe care le-au trăit. Anestezia psihică mi se pare a fi absolut necesară.

Antimisticismul meu m-a oprit să devin şi membru al altei jalnice religii: Partidul Comunist Român. În perioada 1955-1975, am refuzat cu îndărătnicie propunerile de a deveni purtător al carnetului roşu.

Născut bufon, am dat, prin 1970, o replică foarte şocantă (şi comentată de colegi) secretarului de partid care, împreună cu un activist mărunt de la raion, se străduia să mă convingă să mă-nscriu în PCR: „Dar bine, tovarăşi, atunci cînd vor veni americanii, pe cine o să-l puneţi director, dacă şi eu o să devin membru de partid?”.

Am fost şi mai sînt, probabil, acuzat de antisemitism (de fapt, anti-evreism). Prostie mai mare nici că există! Eu nu fac deosebiri între evrei şi neevrei, cu toţii sîntem oameni şi avem datoria de a ne respecta. Cum aş putea fi împotriva valorilor în sine, ori discriminatoriu? Stupiditatea conceptului de popor-rasă, sprijinit pe picioare şubrede religioase atît la evrei, cît şi la islamici, este magistral comentată şi, în final, demonstrată, în eseul pe care l-am citit de curînd – „Comment j’ai cessé d’ętre juif” (Cum am încetat să mă consider evreu), scris de Shlomo Sand, profesor de Istorie contemporană, la Universitatea din Tel-Aviv. Cartea a apărut în 2013, la Editura ,,Flammarion”, din Paris.

Remarc, în special, capitolul „Un présent étouffé par les traditions” (Prezentul înăbuşit de tradiţii). E vorba, desigur, de abuzul de cutume religioase, unele iraţionale (observaţie valabilă şi la creştini, la mahomedani, şi la unele culte asiatice), izvor de împietrire în caste, de intoleranţă şi crime. În 1975, un puseu de arivism (intenţionam să lucrez ca profesor în învăţămîntul medical universitar din Algeria, unde urma să plec şi cu familia, scăpînd de Ceauşescu) m-a făcut să cer să devin membru de partid. De data aceasta, cei de la PCR nu au fost, ei, de acord, astfel că, ,,frecat” în organizaţia de bază a Institutului de Virusologie, am picat la examen.

Una din cele mai grave învinuiri a fost aceea că, pe vremuri, socrul meu a ţinut o mică prăvălioară cu zarzavaturi şi niscaiva „coloniale” (într-o cameră, la stradă, de 3/4 m) şi că – nenorocire! – în această prăvălie a fost văzut, cumpărînd cartofi noi, un fost legionar. Atît de legionar, că dl. V. Popa, fost manipulant ITB, n-a fost niciodată arestat. În familia mea, împotrivirea faţă de legionari (vorbesc de cei conduşi de Horia Sima) a fost o chestiune de conjunctură. Prin funcţiile, aş zice, importante, pe care părinţii mei le-au deţinut în „Straja Ţării”, deşi ei se considerau apolitici (tata a rămas cu statut de militar şi după detaşarea sa la Străjerie), au fost, nolens-volens, carlişti.

Evident că ei nu au avut nici o tangenţă cu abuzurile şi crimele comise de oamenii sadicului Armand Călinescu împotriva legionarilor, activitatea părinţilor mei desfăşurîndu-se în domeniul educaţiei şcolarilor, în special al creării coeziunii cultural-afective dintre tinerii Vechiului Regat şi cei din provinciile alipite la Patria-Mamă, în 1918.

Deşi nu aveam decît 9 ani, mergeam cu tata la muncă, aproape zilnic. Ca medic militar şi membru în conducerea Străjeriei (subordonat direct lui Teofil Sidorovici), tata conducea cu mînă forte tabăra de peste 150 de corturi verzi ale Armatei, plasate, în vara lui 1940, pe stadionul de la şosea (Kiseleff), în care erau adăpostiţi şi hrăniţi mai mult de 1.000 de copii şi tineri, refugiaţi din Basarabia.

De îndată ce a venit la putere Horia Sima, şi a început „teroarea inversă”, mama s-a speriat îngrozitor. Se şi vedea arestată şi aruncată în puşcărie, vina ei fiind extrem de gravă: organizase cîteva tabere străjereşti de vară pentru elevi, în zone pitoreşti din Carpaţi. Cum eram nelipsit din aceste tabere, unde se învăţau cîntece, poezii şi cum să te orientezi după busolă, îmi aduc aminte de o fetiţă bălaie de prin Moldova, să fi avut, şi ea, vreo 8-9 ani, căreia i-au plăcut nespus de mult cele două găluşte din supa pe care o primise. Şi, cum îi mai rămăsese zeamă, a venit la mama, care supraveghea prînzul şi, cu vocea înecată de emoţie, i-a şoptit: „Doamna învăţătoare, mai vreau şi eu un boţ din mămăliguţa asta, că tari bunî ie!”.

Teroarea simistă şi ideea de răzbunare care domneau în aer l-au determinat pe maiorul bucovinean Teofil Sidorovici, şeful „Străjii Ţării“, să-şi pună capăt zilelor. După sinuciderea sa şi desfiinţarea organizaţiei, toţi angajaţii acesteia – în mare majoritate, profesori şi învăţători – s-au întors la şcolile de unde plecaseră. Aşa se face că mama a revenit la Gimnaziul din Alexandria, în timp ce tata a fost chemat ca medic la Regimentul 25 Artilerie, repliat, de la Chişinău, la Bîrlad. Marota mamei (de care tata rîdea): că va fi atacată de legionarii locali, care ştiau că ei au „compătimit” cu Carol al II-lea. Seara, îndeosebi, ea tresărea la fiecare zgomot: „Aoleu, parcă e cineva la poartă!”.

A găsit, repede, un remediu de K.O. pentru eventualii agresori. A adus în camerele dinspre stradă 2 militari germani: un maior farmacist, bătrîior, rotofei şi chel, şi pe ajutorul acestuia, un tinerel aflat la primele mîngîieri ale clăbucului şi briciului, pe obrazul mereu îmbujorat de timiditate. Cîştigîndu-şi imunitatea pe care şi-o dorea, mama a afişat la poartă şmechereasca inscripţie: „Nu închiriem. Camere ocupate de ofiţeri germani”. De îndată ce acele camere au început să miroasă a apă de colonie, iar lucrurile celor doi nemţi să stea încremenite într-o ordine în care nici o scamă n-avea ce căuta, mama mi-a adus la cunoştinţă, aproape fericită: „Amîndoi nemţii au pistol. Pot să dorm liniştită”.

Cu evreii din România am avut, totdeauna, relaţii foarte bune. Nimeni din familia mea n-a fost „antisemit”.

[Termenul este inexact. Soldaţii israelieni care luptă împotriva unor palestinieni arabi sînt, şi ei, antisemiţi, deoarece arabii sînt semiţi. Asta, lăsînd deoparte faptul, relevat clar de unii istorici israelieni, că doar cca. 10% din locuitorii statului Israel provin din vechii evrei locali (Sabra), care sînt semiţi, restul de 90% fiind imigranţi din diferite colţuri ale lumii, majoritatea khazari din Rusia (populaţie turcică, dar convertită la religia mozaică). O literatură istorică importantă, de mare bun-simţ, scrisă de evrei în ultimii aproape 40 de ani, confirmă cele afirmate de mine. Citez doar „The Thirteenth Tribe: The Khazar Empire and Its Heritage” („Al treisprezecelea trib: imperiul khazarilor şi moştenirea sa”, Hutchinson & Co., UK, 1976) de Arthur Koestler; „Comment le peuple juif fut inventé” (Ed. Fayard, Paris, 2008); „Comment la terre d’Israël fut inventée. De la Terre sainte ŕ la mčre patrie” (Flammarion, 2012); „Comment j’ai cessé d’ętre juif” (Flammarion, 2013), de Shlomo Sand, şi altele.]

Dimpotrivă, tata a fost prieten şi coleg de facultate cu Saşa Pană şi cu alţi colegi de religie mozaică. La rîndul meu, am avut şi am destui prieteni evrei, în ţară şi în străinătate. Evident, pe cei care merită îi preţuiesc, deoarece nu am nici un fel de prejudecată etnică sau religioasă. În liceu am fost prieten cu Schwartz şi Edelstein, mai tîrziu, cu inginerul Lică Rachmuth (prieten de-o viaţă), cu chimiştii Solo Cohn, Oswald Hörer, Sergiu Finkelstein, Vladimir Eşanu şi mulţi alţii. I-am admirat pe actorii Ion Finteşteanu (Finkelstein), Corado Negreanu, Maia Morgenstern, Ion Lucian, am lucrat fructuos cu regizorul Hary Eliad ş.a.m.d. În cărţile mele de istorie a ştiinţei li se dă „evreilor ce este al evreilor”. Sute de nume de savanţi de religie mozaică sînt aşezaţi acolo unde merită să se afle, cu atîta grijă pentru adevăr, încît un amic, citindu-le, spunea că paginile acestor volume par a fi rupte din cartea de telefon de la Tel-Aviv.

Am colaborat îndeaproape cu profesorul Nicolae Cajal, care mi-a fost director la Institutul de Virusologie, şi am scris, împreună, cîteva cărţi. Între 1960 şi 1990, am fost un oaspete obişnuit al casei sale, onorată, mai ales, de Bibi Cajal, soţia profesorului, o femeie care îmbina frumuseţea cu o spiritualitate şi amiciţie proprie fiinţelor superioare. Ea provenea dintr-o familie din care se ridicase şi talentatul Stan Golestan (Goldstein).

Întînirea mea cu tatăl lui „Nicuşor”, bătrînul pediatru Marcu Cajal, a fost de pomină. Înalt, solemn, obişnuit să fie tratat cu un respect deosebit la cei 80 de ani ai săi, bătrînul profesor s-a trezit că junele Radu Iftimovici, de vreo 32 de ani, îi declară cu aplomb: „Îmi pare rău, domnule profesor, dar Tratatul de puericultură-pediatrie, pe care l-aţi scris cu profesorul Manicatide, este o carte proastă”. „Cum aşa?”, s-a încruntat reputatul pediatru. „Păi, tatăl meu m-a crescut în litera lui. Şi iată ce produs monstruos a ieşit!”.

Şi totuşi, pe la mijlocul anilor ’90, profesorul Nicolae Cajal m-a anunţat: „Radule, tu să nu faci cumva vreo cerere să călătoreşti în Israel, ori să te înscrii pe la vreo firmă de turism, pretextînd că vrei să vezi «locurile sfinte», fiindcă nu vei obţine viza. Tu eşti persona non grata în Israel”.

Eu, la „locurile sfinte”? În Israel? Ce glumă! Ce să caut eu, un „liber- pansisist”, acolo?

M-ar interesa mai mult opera civilizatoare făcută de israelieni (incontestabilă), casele ridicate pe nisip şi, probabil, fanatismul sionist (zic eu, admirabil) al celor care şi-au lăsat vilele din Europa şi din America, pentru a trăi în pustie, printre şrapnelele bombelor lansate de „Al-Qaeda”. Pentru mine, locurile sfinte nu sînt Bethleemul şi Ierusalimul, ci Mohenjo-Daro, în India, şi Machu Picchu, din Peru, Parthenonul atenian, monumentele Romei antice ş.a. Totdeauna am avut cu N. Cajal relaţii excelente. Prin 1962, m-a scos şi dintr-o belea uriaşă. Aveam 31 de ani şi o motocicletă MZ, RDG-istă, cu care băteam Bucureştii în lung şi-n lat. Scriam de zor la „Istoria luptei cu microbii şi virusurile“ (în colaborare cu Nicolae Cajal), carte mare (354 pagini), cu pretenţii, ce urma să apară la Editura Ştiinţifică. La un moment dat, constat că nu am date suficiente despre Joseph Lister, cel care a introdus antisepsia, salvînd mii de vieţi.

O judecată simplă, firească, într-o lume normală: Lister e englez. Mă duc la Ambasada Britanică să vorbesc cu ataşatul cultural. Pe vremea aceea nu aflasem încă ceea ce ştiau mai toţi: ataşaţii „culturali” sînt şefii reţelei de spionaj a respectivei ţări. Parchez eu motocicleta şi intru senin pe poarta ambasadei, salutat, cu un suspect respect, de miliţienii care o păzeau. Cer să vorbesc cu „culturalul”; vine un blond atletic şi zîmbăreţ şi îmi promite că se rezolvă. Să revin peste 2-3 zile, că îmi va furniza materialele despre doctorul Lister. Cînd să ies, dau cu ochii de o revistă: „The Anatomy of Communism”. Mă opresc, o răsfoiesc – şi mă îngrozesc. Poze dramatice din lagărele gulagului sovietic. Cozi uriaşe la ouă. Miliţieni moscoviţi bătînd o studentă…

Încep să mă dumiresc. Doamne-Dumnezeule! E posibil să fac o asemenea tîmpenie? Teroarea lui Dej şi a lui Drăghici era în floare. Ruşii nu plecaseră din ţară, mişunau peste tot.

Alerg la Cajal şi-i spun totul. „Mă, tu eşti tîmpit”, mă cadoriseşte el. După care, pune mîna, iute, pe telefon şi-l sună pe generalul dr. Alexiu, directorul spitalului MAI. Acesta îi promite că-1 va anunţa pe Pacepa.

După o noapte de insomnie, mă cheamă Cajal: „Dementule! Ia uită-te la pozele astea!”.

Iau la puricat un vraf de vreo 40 de fotografii, surprinse „din toate unghiurile posibile”: eu parcînd motocicleta şi, vizibil, numărul vehiculului; eu intrînd pe poarta ambasadei; eu discutînd cu pseudo-culturalul britanic, cu imagini din faţă, din spate, din lateral; eu răsfoind „The Anatomy of Communism”; eu ieşind din curtea instituţiei etc. Cred că, în clipa în care am oprit motocicleta şi m-am îndreptat spre poarta ambasadei, au început clicurile foto, de la toate geamurile clădirilor învecinate. De groază!

„Să fii «înger» vreo 3-4 luni, că eşti în colimator şi am garantat pentru tine atît eu, cît şi generalul dr. Alexiu, care a citit cartea noastră anterioară, «Lumea virusurilor»“. Cajal, om de o proverbială largheţe de spirit, era ahtiat după bancuri, el însuşi povestind zeci şi sute, cu Iţic, Şloim şi rabini care dau sfaturi înţelepte. La rîndu-mi, nu-i rămîneam dator. Unele dintre bancurile inventate de mine erau, în ochii unor capete pătrate, maliţioase. Într-o dimineaţă mă duc la el şi-i spun: „Dom’ profesor, astă noapte, pe la vreo unu, sună cineva. Mă duc, deschid, şi cine credeţi că era?”. „Cine?”, mă întrebă el, curios. „Ei bine, Yasser Arafat”. „Hai, du-te naibii, ce Yasser Arafat?” „Zău, chiar el”. „Şi ce-a vrut?” – Cajal mustăcea. „M-a întrebat: «Măi, Cajal ăsta, şeful tău, ce fel de doctor e? Ce specialitate are?», a stăruit şeful palestinienilor (care, pe atunci, se îndeletnicea cu «kamidkăzeala» prin pieţele Israelului, pline de oameni nevinovaţi). Îi răspund: «E infecţionist». «Nu se pronunţă aşa, s-a burzuluit Yasser Arafat. Se pronunţă: Infect-sionist»”.

E greu de imitat hohotul de amuzament al lui Nicuşor Cajal. El nu ţinea niciodată închise uşile cabinetului său, de mare director, academician şi profesor, nici spre secretară, nici spre coridor. Oricine voia să intre, intra nestingherit. Membrii mai vechi ai institutului i se adresau cu „Nicuşor, am venit să te anunţ…”, de parcă ar fi vorbit cu un văr, sau cu vreun cumnat…

În general, îi făcea o plăcere deosebită să povestească în gura mare glumele, uneori, usturătoare, făcute la adresa sa. Deosebit de inteligent, citit, rafinat şi cu un admirabil simţ al umorului, era, pe oriunde călca, o apariţie încîntătoare, cu o vervă inepuizabilă.

I-am trîntit odată, în public, cu vocea mea de stentor, un banc de o rară obrăznicie (impertinenţa a fost haina pe care am purtat-o toată viaţa). Era pe coridor şi stătea de vorbă cu Fritzi Grosser, şi ea, tot de origine evreiască, specialistă în biologie, cunoscătoare, de înaltă clasă, a limbii engleze, care era, totodată, redactoră a revistei noastre (,,Revue roumaine de virologie”). Trec eu pe lîngă Cajal şi Fritzi, care conversau pe coridor, şi-i trîntesc, maliţios, lui Cajal cel mai scurt banc inventat vreodată de mine: „O vrei?”. Haz mare. Cîteva zile mai tîrziu, Cajal mi-o trînteşte, tot în public: „Radule, te acuz că vrei s-o treci pe Fritzi la creştinism”. Rămîn „bouche bée”: „Cum aşa?” – „Păi ce, n-am urmărit-o? De cîte ori stă de vorbă cu tine, pleacă făcîndu-şi cruce!”. Şi ce mai director – sever şi încuiat! Într-o dimineaţă, pe la 8,30, intră cu broscuţa lui Volkswagen pe poarta institutului şi dă nas în nas cu o laborantă care aproape că fugea spre stradă. Crezînd că i s-a întîmplat ceva grav, Cajal deschide portiera: „Ce-i, dragă? Ce s-a întîmplat?”. Femeia, fîstîcită, îi răspunse bîlbîindu-se: „Dom… dom… profesor, … iertaţi… Mi-a telefonat o vecină că se dau ouă la Piaţa Traian… Şi eu,… vai, nu mai am nici un ou în casă!”. „Se dau ouă? Zău? Atunci urcă repede în maşină să te duc eu la Piaţa Traian, să prinzi un loc mai în faţă la coadă”.

Ăsta era Cajal. Bancurile lui cu rabini erau imbatabile. Maliţioşii spun că le difuza actoriceşte, exact cînd avea public şi, dacă se putea, un public cît mai numeros. Servea, astfel, CAUZA. Te făcea să accepţi că evreii sînt foc de deştepţi şi, deci, că ei merită pe drept să „învîrtă” Globul pămîntesc, chiar şi în sensul invers ŕcelor marelui ceasornic al Istoriei.

Nicuşor Cajal avusese un precursor: Cilibi Moise, un fel de Anton Pann evreu, din Focşani (Întîmplare? N. Cajal a locuit pe Strada Anton Pann nr. 40). Cilibi, toată viaţa un om sărac, vindea mărunţişuri şi haine vechi prin iarmaroace, strigînd: „Marfă ruptă gata, un sfanţ bucata!” (apud G. Călinescu). Lui îi aparţin butadele: „Ce e viaţa? O aiureală de călătorie între două găuri: una din care ieşi şi nu mai intri niciodată, şi alta în care intri şi nu mai ieşi niciodată”. Sau: „Într-o zi, Cilibi Moise a dat de o mare ruşine: L-au călcat hoţii noaptea şi n-au găsit nimic”. Dar şi pilda: „Cel care deosebeşte om de om, acela nu e OM”.

Evident, rabinii din bancurile lui Nicuşor Cajal puţeau… de deşteptăciune şi umor. De pildă:

În celebrul oraş Buhuşi-town, discuţie de „împăunare” (cît de grozav sînt eu) între popa ortodox, cel catolic şi rabin. Ortodoxul: „Aflaţi că duminică am fost la masă la protopop!”. „He! Nu e mare lucru – replică papistaşul – pe mine, duminică m-a pus în capul mesei însuşi episcopul nostru de la Iaşi”. „Vax!, zice rabinul. Eu am fost acum două luni la Roma şi mă plimbam cu Papa prin grădinile Vaticanului. Treceau turişti din Europa, din America, şi toţi îi întrebau pe ghizii lor: Dom’le! Cine e popa ăla catolic, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, care se plimbă prin grădinile Vaticanului cu celebrul rabin de la Buhuşi?”.

Disputa crîncenă, din anii ‘20-’30, dintre ultranaţionalistul ieşean, prof. A.C. Cuza, de la Drept, şi evrei se reflectă astfel în umorul rostit de Cajal: în trenul „de Moldova” se nimeresc, în acelaşi compartiment de clasa I, A.C. Cuza şi celebrul rabin din Buhuşi. Grimase de neplăcere la Cuza, zîmbet – la rabin. Cad la învoială să nu se discute politică, să încerce să convieţuiască paşnic cele 5-6 ore pînă la Paşcani, mai mult, să-şi pună diferite întrebări „pe bani”, de tipul „cine ştie cîştigă”. Începe Cuza: – „Rabinule, dacă tu nu ştii să răspunzi la întrebarea mea, îmi dai 100 de lei. Mă încui tu, îţi dau eu 100 de lei”. – „Vai di mini, dom’ profesor! Păi ce, ne comparăm? Dumneavoastră, un mare profesor la Ieşi, eu, un pîrlit de rabin la Buhuşi?” – „Bine, rabinule, fie pe-a ta. Uite, dacă tu nu ştii ce te întreb eu, îmi dai, cum ţi-am propus, numai 100 de lei. Dacă, însă, eu, marele profesor, cum chiar tu ai zis, nu ştiu ce mă întrebi, îţi dau de 10 ori mai mult: 1.000 de lei. Batem palma?” – „Batem!”, s-a învoit rabinul. – „Ei bine, rabinule. Iată întrebarea mea: cine este cel care a semnat al 5-lea pe Proclamaţia de la Islaz, din 1848?”

Rabinul, K.O.: – „Habar n-am, domnule profesor. Poftiţi suta de lei. Acum e rîndul meu, nu-i aşa? Domnule profesor, ce e rotund ca un pepene, roşu pe burtă, verde şi cu picăţele galbene pe cealaltă parte şi strigă cucurigu la 4 dimineaţa, iar la prînz nechează ca un harmăsar ce simte iapa?”

Tăcere. A.C. Cuza repetă şi iar repetă, în gînd, ciudatele repere ale „arătării”. În final, cedează:

– „Eşti mare, rabinule. Uite mia de lei. Dar ce dracu’ mai e şi aia? Spune repede, că mor de curiozitate!”

– „Habar n-am, domnule profesor! Poftiţi suta!”.

Ascuns, strategic, sub scutul rabinului de la Buhuşi, Nicuşor Cajal ieşea doar „o secundă”, cît să tragă cu praştia în Goliatul Ceauşist. Şi nimerea.

Prin 1987, şedinţă mare în Amfiteatrul institutului. În prezidiu: tov. ex-ministru al Chimiei, Mihai Florescu (Blumenthal), veteran comunist din Spania, pe atunci, consilierul madamei acad. Elena Ceauşescu; un ministru adjunct de la Sănătate, primul-secretar de partid al sectorului, care, neîncăpîndu-şi în piele de mare sculă ce era, trage concluziile şedinţei, pe un ton de „supermagister dixit”. Cu limba-i de lemn, zbiară, repetînd la nesfîrşit sloganul ,,Geniului din Carpaţi”: „Toa’răşi… Vă sfătuiesc să… Vă dau indicaţii să… Sfatul meu e să…”.

Ultimul cuvînt este al lui Nicolae Cajal. Zîmbitor, cu voce moale, zice: „Mulţumesc din suflet, tovarăşe prim-secretar (XY), pentru preţioasele indicaţii pe care ni le-aţi dat şi care sînt chezăşia succesului nostru în viitor”. Mă uit la ştabul de partid. Zîmbeşte cu superioritate, umflat în pene. „Să-mi fie permis – continuă Cajal – să închei, ca de obicei, cu un banc, dătător de bună dispoziţie şi avînt în împlinirea sfaturilor date de tovarăşul prim-secretar. Lui Iţic îi mureau gîştele: azi una, mîine alta. Disperat, aleargă la Sinagogă: «Ce să fac, rabi, că-mi mor gîştele?». Rabinul se scarpină în barbă şi zice: «Sparge o sticlă şi presară cioburile pe aleea ce duce la coteţ». După o săptămînă, Iţic vine din nou la rabin: «Am mai pierdut 5 gîşte! Ce fac?» – «Atunci, ia nişte cîrpe vechi, amestecă-le cu frunze de dud şi spală-te cu fiertura asta după 3 ore de cînd s-a răcit. Nu uita să spui, cînd te speli: Bum-bum-zum-zum-nicovala». O săptămînă mai tîrziu, Iţic se înfăţişează iar la rabin: «Alte 3 s-au dus!». – «Nu-i nimic, zice înţeleptul. Ia nişte rumeguş, amestecă-l cu măslinuţe de oaie şi ia o linguriţă, seara, la culcare». Trece o săptămînă, trec două, trei, Iţic n-a mai dat pe la sinagogă. În a patra, rabi dă nas în nas cu Iţic, la piaţă. După ce îl îmbrăţişează şi-l pupă pe amîndoi obrajii, înţeleptul îl întreabă: «Ce mai faci, Iţic? N-ai mai trecut pe la mine!». – «Ce să mai trec, Rabi, că mi-au murit toate gîştele!» – «Ce spui? Păcat, că eu mai aveam multe indicaţii să-ţi dau»”.

Un tunet de rîsete izbucni în Amfiteatru. Primul-secretar – galben, dezumflat, ca o minge înţepată cu acul.

În fine, început de toamnă ‘89. Demenţa cu: „Ceauşescu reales, la al XIV-lea Congres”. Se face şi la noi în institut mare şedinţă mare cu acest subiect. În prezidiu, acelaşi zaharisit M. Florescu-,,spaniolul”, alt prim-secretar încruntat, bineînţeles, 1-2 securişti din eşalonul de ofiţeri superiori şi o dementă de asistentă medicală, activistă care, din 5 în 5 minute, sare în picioare şi, cu o voce piţigăiată, de o rară stridenţă, ne sparge timpanele cu acelaşi „Ceauşescu reales, la al XlV-lea Congres”.

Vorbitorul se opreşte, întreaga asistenţă se ridică în picioare, aplaudînd ritmic. Scena se repetă şi se tot repetă. Brusc, mă îneacă un val de scîrbă: bine măi, Iftimovici, prăpăditule, chiar în halul ăsta ai ajuns? Oaie într-o turmă de zevzeci? Iau o hotărîre nebunească: deşi mă aflu în primul rînd, perfect vizibil de la prezidiu, nu mă voi ridica în picioare şi nici nu voi aplauda. Inevitabil, vine, curînd, alt zbieret isteric: ,,Ceauşescu reales…” etc. Toţi – în picioare, toţi bat din palme, ritmat. Eu, de piatră, aşezat, cu mîinile încrucişate la piept. La ţipătul următor, aceeaşi atitudine. Îl văd pe primul-secretar al sectorului profund contrariat, aplecat la urechea lui Cajal. Ce dracu’ i-o spune? Cajal îi răspunde. Ştabul de partid îl ascultă, dînd din cap. Pare să se fi potolit. Cum o fi reuşit profesorul să-l îmblînzească?

După şedinţă, Cajal mă apostrofează: „Dementule! Ce te-a apucat? M-a întrebat «primul»: ce-i cu ăla? Cum îl cheamă? E un duşman? Da’ de unde, i-am răspuns. E doctorul Iftimovici. Băiat bun, dar ştiţi… paranoic. A fost internat de mai multe ori la «9». Îl ţinem, ce să facem? Mănîncă, şi el, o pîine!”.

În ciuda unor relaţii excelente, în 1992 a intervenit, brusc, o ruptură. Profesorul N. Cajal s-a supărat pe mine pentru „o mare aiureală” pe care o comisesem. Îndrăznisem să public, pe două pagini, în „Expres Magazin” (săptămînal cu largă audienţă), un articol care punea la îndoială faptul că, la Abatorul Bucureşti, legionarii ar fi ucis cîteva zeci de evrei, după care le-ar fi atîrnat cadavrele în cîrligele sălii de tăiere. Era evident că un asemenea articol (reluat şi publicat, fără consimţămîntul meu, în engleză, germană şi spaniolă, de cîteva reviste din Europa, SUA şi America de Sud) reprezenta o contra-lovitură la ofensiva începută, în 1990, de Comunitatea Evreilor din România, care vroia cu tot dinadinsul să impună opiniei publice internaţionale ideea că şi în România anilor 1940-1944 ar fi avut loc un „holocaust”, perfect comparabil cu cele ce avuseseră loc în Germania şi Ungaria.

Din păcate, în calitatea sa, de şef al comunităţii, Nicuşor Cajal a patronat, alături de „rabinul roşu” Moses Rosen, campania de presă care incrimina România, ce ar fi fost implicată în abominabile crime de război. Două au fost raţiunile pentru care profesorul N. Cajal a trecut în rîndurile acuzatorilor României: prima, că sîngele apă nu se face. Nu am întîlnit decît foarte puţini evrei care să recunoască faptul că în România antonesciană evreii au fost, de fapt, ocrotiţi de autorităţi. Se face, voit, o confuzie gravă, întreţinută, venal, de şefii Comunităţii evreilor şi de bogaţii lor susţinători de peste hotare. Fără îndoială că evreii au fost discriminaţi (în mare majoritate, au fost eliminaţi din învăţămîntul superior românesc, anumite organizaţii ale lor – desfiinţate etc., dar nu au fost trimişi în lagărele de concentrare, aşa cum s-a întîmplat cu evreii din Germania, Ungaria, Polonia, Olanda, Franţa etc.). A doua raţiune care a stat la baza adoptării, de către M. Rosen, N. Cajal şi alţi conducători ai comunităţii, a ideii de „holocaust românesc” este, fără îndoială, una de natură materială. Mai tîrziu, sau, poate, mai devreme, România va fi pusă să plătească o vină imaginară, în bani, sau în avantaje oferite cetăţenilor statului Israel, pe teritoriul României.

Istoria căderii mele în dizgraţie, în ochii profesorului N. Cajal, a debutat în toamna lui 1991. Găzduiam, în laboratorul meu, pe dr. Aurel Lupu (1911-1999), fost conferenţiar la Facultatea de medicină veterinară. În ciuda vîrstei, acest român originar din Făgăraş, de o cinste ireproşabilă, rămăsese un pasionat al cercetărilor de cancerologie experimentală. În fiecare zi, mesele din laboratorul meu erau pline de şobolani-cobai, cu diferite tumori, pe care dr. Aurel Lupu îi opera sau îi autopsia. Îşi menţinuse vigoarea şi participa, adunînd ban cu ban din pensia sa, la congrese ştiinţifice de peste hotare. Nu ştiu cum a venit vorba, la un moment dat, despre evrei, context în care l-am auzit pe dr. Aurel Lupu spunînd: „Masacrul de la Abator, ce ar fi fost urmat de atîrnarea lor în cîrlige, este o gogoriţă, o minciună sfruntată. Pe vremea aceea, eu eram nu numai şeful laboratorului de analize ale cărnii, dar şi directorul adjunct al Abatorului Bucureşti. Iată ce s-a întîmplat, în realitate: lîngă abator funcţiona o făbricuţă de săpun, ce folosea seul şi alte grăsimi animale rezultate din procesarea cărnii, de la noi. Acolo, un contabil-şef evreu (aflat în funcţie pe vremea lui Horia Sima) l-a dat afară pe un muncitor român, puturos, beţiv şi scandalagiu. Individul şi-a făcut rost de o cămaşă verde şi de un revolver (posibil să fi fost chiar adept al Mişcării) şi, seara, cînd contabilul pleca spre casă, l-a omorît. Apoi, el şi doi prieteni au dus cadavrul la abator. Ameninţîndu-l pe portar cu pistolul, au intrat şi, după ce au aruncat victima în canalul mare de scurgere, s-au făcut nevăzuţi. Portarul a dat alarma, a venit imediat Poliţia, şi un reprezentant al Procuraturii. S-a întocmit un proces-verbal, iar victima a fost dusă la Institutul Medico-Legal. Astea au fost faptele”.

Imediat după marea conflagraţie, scriitorul şi reporterul de război sovietic Ilia Ehrenburg (evident, de religie mozaică), a publicat o carte, intitulată „Prin Europa”, pe care am răsfoit-o şi eu prin anii ‘50. În cuprinsul ei, aşa cum mi-a amintit şi dr. Aurel Lupu, se afirma că, la Bucureşti, în 1940, zeci de evrei au fost asasinaţi şi, apoi, atîrnaţi în cîrligele de vite de la abator. Erau publicate, la sfîrşitul cărţii lui Ilia Ehrenburg, şi două fotografii, în care se vedea, într-adevăr, o asemenea scenă (oameni atîrnaţi în cîrlige). Mărturisesc că rareori mi-a fost dat să citesc un text mai barbar decît scrisoarea adresată public ,,ostaşilor sovietici eliberatori” de Ilia Ehrenburg. El îi îndeamnă ca, odată pătrunşi pe teritoriul german (1945), să ucidă pe oricare neamţ ce le iese în cale şi să-i spînzure pe ,,blestemaţii de copii teutoni” cu maţele părinţilor lor.

(va urma)

RADU IFTIMOVICI

(„Veşnica mea pomenire“,

Editura Curtea Veche, 2014)

COMENTARII DE LA CITITORI