Descoperiţi un adevăr, care celor de vîrsta noastră ne-a fost ascuns şi la care conducătorii de azi ar trebui să mediteze (1)

in Polemici, controverse

SUVERANUL
Principele Ferdinand a ajuns pe Tronul României în urma unui concurs de împrejurări. Prima a fost aceea că domnitorul Carol I a avut un singur copil, o fetiţă, care a murit la 4 ani. Din această cauză, a fost aplicat articolul 83 din Constituţia României, care prevedea: „În lipsă de coborîtori în linie bărbătească a Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vîrstă dintre fraţii săi sau coborîtorilor acestora”.
A doua, s-a datorat faptului că principele Leopold, căruia i s-a făcut oferta, în calitate de frate mai mare al lui Carol I, nu a acceptat să devină principe moştenitor al Coroanei României. A treia, a constat în faptul că Wilhelm, nepotul cel mai în vîrstă al lui Carol I, a notificat că nu primeşte propunerea de a deveni moştenitor al Tronului României. Ca urmare, s-a apelat la principele Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold, care a fost de acord să primească această demnitate. La 1 decembrie 1880, Adunarea Deputaţilor a votat legea prin care principele Ferdinand de Hohenzollern devenea moştenitorul Coroanei României. Tînărul principe (născut la 12/24 august 1865) şi-a continuat studiile liceale, militare şi universitare în Germania, după care, în aprilie 1889, s-a stabilit în România. A urmat lecţii de limba română, de istoria şi de geografia României, avîndu-l între profesori pe Nicolae Iorga. Acesta avea să precizeze: „Am ţinut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mînă de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii.”
Pasionat de literatură, muzică, teatru, principele Ferdinand participa la seratele oferite de regina Elisabeta, prilej cu care a întîlnit-o pe Elencuţa (Elena) Văcărescu, de care s-a îndrăgostit. Cei doi s-au logodit, dar guvernul condus de Lascar Catargiu s-a opus căsătoriei. Drama sentimentală a fost depăşită după ce Ferdinand a cunoscut-o pe Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. A fost cucerit de frumuseţea acestei tinere (avea doar 17 ani), de dezinvoltura cu care se comporta în societate. În memorii, regina Maria avea să scrie: „Tînărul prinţ era de o sfială chinuitoare şi rîdea, mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această timiditate mă atrăgea […] Cum a găsit el curajul să-mi facă propunerea de căsătorie e şi azi pentru mine un prilej de uimire, dar mi-a făcut-o şi eu o primii”.
Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893. În octombrie 1893, Maria a născut un băiat, care a primit numele de Carol. Astfel s-a asigurat succesiunea la tron, spre marea bucurie a regelui Carol I. Cei doi au mai avut cinci copii: Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana şi Mircea. Regele Carol I nu l-a implicat pe moştenitorul tronului în problemele politice ale României, stabilindu-i numai unele datorii pe linie militară şi de reprezentare diplomatică. Ferdinand a fost la un pas de a-şi pierde calitatea de moştenitor al tronului la 25 septembrie / 8 octombrie 1914, cînd Carol I – grav afectat de faptul că la Consiliul de Coroană din 21 iulie / 3 august 1914 nu s-a acceptat propunerea ca România să intre în război alături de Germania şi Austro-Ungaria – a cerut secretarului său, Louis Basset, să redacteze „Cuvîntarea pentru abdicare”, prin care îşi anunţa decizia de a încredinţa puterea unei Locotenenţe Regale, ceea ce semnifica retragerea dinastiei de Hohenzollern de pe Tronul României. Dar, peste două zile, la 27 septembrie / 10 octombrie 1914, Carol I a încetat din viaţă, astfel că nu a putut duce la îndeplinire această decizie.

Un rege necunoscut
După ce timp de 34 ani a îndeplinit funcţia de principe moştenitor, la 28 septembrie / 11 octombrie 1914, Ferdinand devenea regele României. Referindu-se la acest moment, regina Maria avea să scrie că soţul său „era pentru poporul său ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea”. O idee similară exprima N. Iorga, scriind că noul rege „era pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în seamă, pentru cîţiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranţă”. În cuvîntarea rostită după depunerea jurămîntului, regele Ferdinand a dat asigurări că va fi un „bun român”, ceea ce însemna că nu se va opune voinţei naţionale privind atitudinea faţă de cele două tabere aflate în război (Antanta şi Puterile Centrale). Regina Maria, purtînd un văl negru, prezentă la ceremonie împreună cu copiii săi, a cîştigat simpatia poporului pentru noul suveran: „Simţii deodată că trebuie să-mi descopăr faţa, în ochii întregii Adunări, că trebuie s-o întorc spre ea, fără văl cernit care să ne despartă. O aclamare prelungă, ce mă umplea de fiori, izbucni din sutele de inimi: Regina Maria!”. Peste ani, regina avea să scrie în memoriile sale: „Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor fiinţe pe lume”.
Spre deosebire de Carol I – căruia îi plăcea să aibă o imagine de rege puternic, intransigent, dominator, Ferdinand era, după expresia omului politic liberal I.G. Duca, de o „timiditate bolnăvicioasă”, nu-i plăcea să ţină discursuri, să comande, să asculte cuvinte elogioase la adresa sa. Era omul discuţiilor în cercuri restrînse, despre subiecte diverse: muzică, literatură, artă, biologie, istorie etc. Constantin Argetoianu se referea la atitudinea regelui Ferdinand, care se deosebea radical de cea a lui Carol I: „Distanţa dintre suveran şi omul de rînd a dispărut. Suveranitatea olimpiană lăsa locul unui sentiment de prietenie spontană. În locul unui deget ţi se întinde, azi, o mînă întreagă, care zguduie cu frenezie braţul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o ţigară, un pahar, o glumă, un rîs deschis”. În timp ce Carol I nu i-a permis soţiei Elisabeta să se implice în problemele politice, regele Ferdinand i-a lăsat cîmp liber de manifestare reginei Maria, care i-a fost de mare ajutor, mai ales în momentele dificile pentru ţară. De asemenea, l-a avut alături pe Ion I. C. Brătianu, preşedintele P.N.L., om politic cu un larg orizont şi foarte eficient în acţiunile sale. Ferdinand se sfătuia adesea cu administratorul Domeniilor Coroanei, Barbu Ştirbey, o persoană discretă şi înţeleaptă. La Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, regele Ferdinand s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Antantă, spre indignarea lui P.P. Carp, care a ţinut să-i amintească faptul că era un Hohenzollern. Replica regelui a fost memorabilă: „Domnule Carp, ştiu foarte bine că sînt un Hohenzollern, nu era nevoie să-mi aminteşti dumneata. Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României, n-aş ezita să adopt opiniile dumneavoastră; această soluţie ar fi cea mai uşoară pentru mine. Dar, scormonind adînc în conştiinţa mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei şi în consecinţă cu cele ale Germaniei. A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea; asta nu a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărîrea de a-mi face datoria faţă de poporul român, ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea că decizia acestei zile este singura care concordă cu destinul ţării mele”. În Proclamaţia către ţară semnată de rege şi de membrii guvernului, difuzată după această decizie, se afirma: „Înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegînd pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit pentru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”. Ferdinand I a înfruntat cu demnitate greutăţile războiului: victoriile iniţiale în Transilvania, înfrîngerile din toamna anului 1916, retragerea în Moldova. În calitate de „cap al puterii armate” şi comandant al trupelor române, a elogiat eroismul ostaşilor în Ordinul de zi din 12/25 august 1917: „Cu mîndrie mă uit la voi şi vă aduc mulţumirile mele călduroase şi recunoştinţa mea ofiţerilor şi trupei care v-aţi purtat atît de bravi”.

(va urma)
IOAN SCURTU

COMENTARII DE LA CITITORI