Descoperiţi un adevăr, care celor de vîrsta noastră ne-a fost ascuns şi la care conducătorii de azi ar trebui să mediteze (2)

in Polemici, controverse

Ferdinand cel loial
Sub domnia lui Ferdinand, în anul 1918, s-a realizat cel mai important act naţional din istoria poporului român: Unirea Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei cu Patria Mamă. Familia regală a revenit în Bucureşti chiar în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, cînd, la Alba Iulia, se desfăşura Marea Adunare Naţională. Regina Maria scria: „Nando se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvîntat de toţi, mari şi mici”.
Actele de Unire au fost ratificate prin decrete regale, apoi prin legile votate de primul Parlament al României Întregite. La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii solemne, desfăşurată la Alba Iulia, regele Ferdinand a fost încoronat ca „rege al tuturor românilor”, împreună cu regina Maria. În Proclamaţia difuzată cu acel prilej regele aprecia: „Punînd pe capul meu, în această străveche cetate a Daciei romane, Coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României Mari, mă închin cu evlavie în faţa memoriei celor care, în toate vremurile şi pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfele lor, au asigurat unitatea naţională”. Regele şi-a cîştigat respectul românilor, care l-au numit „Ferdinand cel loial”, deoarece în momentele cruciale şi-a jertfit propriile sentimente, s-a despărţit de părinţi şi de rude, a rămas devotat ţării sale, acţionînd pentru înfăptuirea idealului naţional al poporului în fruntea căruia se afla. Imediat după ce România a intrat în război împotriva Germaniei, regele Ferdinand a fost şters din evidenţele familiei de Hohenzollern, iar împăratul Wilhelm al II-lea i-a retras gradele militare şi decoraţiile. Suveranul a primit cu demnitate asemenea veşti: „Dinastia mea este română! Este o greşeală să afirmi că este străină, germană!”. Şi-a botezat toţi copiii în religia ortodoxă, deşi această obligaţie se referea numai la primul băiat, care devenea moştenitorul Coroanei. Acest gest i-a atras excomunicarea din partea Papei.
Catolic, profund religios, Ferdinand a fost puternic afectat de această decizie. A stăruit ca România să semneze Concordatul cu Vaticanul, act realizat la 10 mai 1927, fapt ce a dus la ridicarea interdicţiei papale, cu cîteva luni înainte de moartea sa. A fost numit şi „Regele ţăranilor”, pentru că a susţinut necesitatea reformei agrare şi a celei electorale. La 23 martie/5 aprilie 1917, Ferdinand s-a adresat ostaşilor de pe front: „Vi se va da pămînt. Eu, regele vostru, voi fi întîiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului”. În mai 1917, a fost modificată Constituţia României, pentru a se permite exproprierea pentru „cauză de utilitate naţională” şi extinderea dreptului de vot. În noiembrie 1918, Ferdinand a semnat decretul pentru introducerea votului universal, iar în 1921, legile pentru reforma agrară, prin care s-a realizat cea mai amplă expropriere din Europa acelei perioade (6,6 milioane ha de teren arabil), fiind împroprietărite circa un milion şi jumătate de familii ţărăneşti. Regele şi-a legat numele de întreaga legislaţie vizînd consolidarea statului naţional unitar român, în primul rînd de Constituţia din 1923, precum şi de legile de unificare administrativă, judecătorească etc.
Ca urmare a ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhat, în ziua de 1 noiembrie 1925, Ferdinand a înmînat cîrja – simbol al noii demnităţi – mitropolitului primat Miron Cristea (Magazin istoric nr. 8 – 9/2014), care a devenit primul patriarh al României. A validat, prin semnătura sa, legile economice care aveau la bază concepţia „prin noi înşine”, fapt care a asigurat crearea unei industrii naţionale şi modernizarea societăţii româneşti.
De-a lungul întregii domnii, Ferdinand I a militat pentru o viaţă politică liniştită, pentru colaborarea partidelor şi realizarea unor guverne de concentrare naţională. Era iritat de faptul că apelul său nu a fost ascultat, că societatea românească era marcată de vrajba dintre liderii politici, pe care nu reuşea să-i aducă la masa tratativelor. Ca urmare, s-a bizuit pe Ion I.C. Brătianu, pe care-l considera „zodia bună a României” şi nu s-a înşelat. Spre sfîrşitul domniei a avut parte de o mare decepţie: la 28 decembrie 1925, fiul Carol a renunţat la calitatea de moştenitor al tronului. O mai făcuse de două ori, în 1918 şi 1919, astfel că regele a convocat Consiliul de Coroană pentru ziua de 31 decembrie, declarînd că a decis să taie „creanga putredă din arborele frumos al dinastiei”. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a hotărît proclamarea, ca succesor, a lui Mihai, fiul lui Carol, şi constituirea unei Regenţe care să exercite prerogativele regale în eventualitatea că acesta (atunci în vîrstă de cinci ani) ar ajunge rege înainte de vîrsta majoratului. Regele Ferdinand a încetat din viaţă la Sinaia, în ziua de 20 iulie 1927, în urma unei boli cumplite (cancer – Magazin istoric nr. 10/2000). A fost înmormîntat în biserica Mînăstirii Curtea de Argeş, alături de înaintaşul său, Carol I.
Locul şi rolul oamenilor politici în istorie se apreciază după rezultatele activităţii lor. Din acest punct de vedere, Ferdinand rămîne o personalitate pozitivă. În 1914, cînd a urcat pe Tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km2. În 1927, România avea 17,1 milioane locuitori şi 295.000 km2. Dintr-o ţară mică, a ajuns un stat de mărime medie în Europa: locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă. În cei 13 ani de domnie, România a făcut progrese considerabile pe toate planurile, la realizarea cărora regele Ferdinand şi-a adus contribuţia. Semnificative sînt cuvintele principalului său colaborator, Ion I.C. Brătianu: „Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele ţării. De neclintit în convingerile sale şi în hotărîrile sale în timpul războiului, bun şi înţelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămîne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său şi care a înfăptuit marile reforme care au adus statului dreptatea,
puterea şi liniştea”. La scara istoriei, Ferdinand I a fost singurul şef de stat (domnitor, rege, preşedinte) care a condus o Ţară Întregită (România Mare) şi s-a putut intitula, cu deplin temei, „regele tuturor românilor”. „Am ţinut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mînă de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”.

Sfîrşit
IOAN SCURTU

COMENTARII DE LA CITITORI