Despărţirile dor…

in Lecturi la lumina ceaiului

Întotdeauna despărţirile marilor conştiinţe au durut pînă dincolo de cuvinte şi pînă dincolo de gînduri… Cînd eram foarte tînăr şi am fost declarat pentru prima dată nebun, a fost atunci cînd am afirmat că România va face parte din N.AT.O. şi din structuri politice ca acelea de astăzi şi chiar mai complicate decît acestea în viitor. Că nu m-am înşelat s-a văzut. Măcar acum ştiu că nu sînt nebun… Dar vremurile vor aduce lucruri noi pentru toată lumea. Faptul că vom avea parte de noi şi noi schimbări, ţine şi de aptitudinile noastre de a ne dori şi lucruri bune pentru noi. Iar dacă ne dorim lucruri cu adevărat mari, acestea nu pot veni decît în formatul unor structuri noi, moderne şi lipsite de prejudecăţile de astăzi. Uniunea Europeană a fost un pas. Vor veni cu siguranţă şi alţi paşi. Este bine să nu ne temem. Marile civilizaţii cosmice au parcurs de multă vreme aceste etape şi, astăzi, îşi gestionează problemele cu detaşarea acelor fiinţe pentru care adevărurile lumii sînt simple ecuaţii. Pentru noi… lucrurile nu stau însă aşa. Nu sîntem o mare civilizaţie cosmică şi nu… şi nu vreau să spun lucruri care ne dor pe toţi. Nici eu nu sînt mai bun ca aceia despre care aş vrea să spun că nu sînt buni… Nici eu nu deţin adevărul ultim şi nici soluţia unui trai mai fericit. Opera aceasta trebuie să fie a noastră, a tuturor. Atunci cînd a fost creată Uniunea Europeană, sentimentul de mai bine, de mai frumos, de mai puternic şi mai prosper, a fost unul comun. Toţi cei implicaţi într-un proiect atît de măreţ au vrut mai binele tuturor. Acum, cînd Marea Britanie a hotărît că vrea să meargă de una singură în istorie, trăim un sentiment ciudat, de frustrare şi vină, de… şi de tot ce nu putem spune în cuvinte. Despărţirile dor… Nu ne mai interesează motivele plecării, de vreme ce ele ţin de
putere… Am iubit Marea Britanie… Am iubit-o cum puţini din cetăţenii ei au iubit-o! De cînd i-am auzit prima dată imnul naţional, am lăsat, fără voia mea, să se prăbuşească din cerul minţii mele cîteva lacrimi în flăcări… Dar Marea Britanie a vrut altceva… A vrut altceva decît lumina iubirii mele… Eu nu i-am cerut niciodată nimic. Voiam dor să o ştiu acolo… lîngă inima mea. Voiam să o ştiu în sensurile mele, cu toate poveştile ei frumoase şi pline de mister. Din păcate, va trebui să o caut mereu dincolo de adevărul unor calcule matematice şi dincolo de lacrima mea. Aceeaşi regulă m-a condamnat să caut şi Rusia lui Tolstoi, a lui Puşkin şi Esenin, dar şi pe cea a marilor compozitori ruşi, prin care Universul ni se dezvăluie în toată splendoarea şi grandoarea sa. Iubiţi prieteni, chiar să nu ne dăm seama că nu mai putem trăi unii fără alţii?!…

Ilarion Boca

COMENTARII DE LA CITITORI