DESPRE CARACTER

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: „Boala de care suferă societatea românească e lipsa de caractere“. N. IORGA

 

Nu demult, m-a vizitat acasă generalul de Armată (cu 4 stele) Mircea Mureşan. Printre altele, mi s-a plîns că un fost subordonat, căruia îi făcuse mult bine, a început să-l evite. „I-am dat un telefon. Mi-a spus că nu are semnal şi că mă va suna el. Nu mi-a telefonat nici acum“ – mi-a mărturisit generalul. Un alt general, tot la pensie, Nicolae Stan, păţeşte la fel. Îl ştiu pe acest om de prin 1976, cînd era aghiotantul lui Nicolae Ceauşescu. El a fost preşedintele Federaţiei Române de Tenis, pe vremea celor 3 finale ale Cupei Davis. În 1979, am participat, într-unul din Amfiteatrele Facultăţii de Filologie, la susţinerea tezei sale de doctorat – nu eram singur, în aulă se mai aflau Octavian Paler, Cristian Popişteanu, Dumitru Tabacu, numeroşi alţi scriitori şi ziarişti. Atîţia ani s-au scurs de atunci – 35 la număr. Nea Nae a trecut în rezervă, dar încă e foarte activ: iniţiază şi organizează tot felul de manifestări, dezveleşte plăci comemorative etc. Ei, bine, şi de el se ascund la telefon unele cunoştinţe. Nu mai are ce să le ofere. E în vîrstă. El a rămas acelaşi om de onoare, ca mai toţi militarii – dar te pui cu cameleonii? Aici se vede caracterul meu: nu mă dezic de acest om, care a lăsat loc de bună-ziua. La fel de elegant m-am purtat şi cu Tudor Postelnicu, fostul ministru de Interne. Nu-i un secret că am avut relaţii proaste cu acest om, pe vremea cînd era atotputernic. Nu voi intra în amănunte. Numai că s-au întîmplat atîtea între timp… În anii ’90, pe cînd eram secretar al Senatului, mi-a făcut o vizită la cabinet soţia lui. Femeia credea că nu o voi primi. Am primit-o. Atunci am văzut-o pentru prima oară: invalidă, cu proteze metalice la picioare, se deplasa foarte greu. I-am fost o gazdă civilizată. Ea mi-a adus un memoriu al soţului ei, aflat, încă, în închisoare. I l-am publicat în „România Mare“ fără să modific o literă. Mai tîrziu, după anul 2000, mă aflam cu cîţiva senatori PRM în zona Blocului Scala, îndreptîndu-mă către Librăria Mihail Sadoveanu. Ţin minte că mă însoţeau doctorul Constantin Găucan, istoricul Gh. Buzatu, colonelul Mihai Lupoi, Nicolae Iorga… La un moment dat, din partea opusă veneau doi bătrîni. Am recunoscut-o pe femeia cu proteze la picioare. Alături, soţul ei, Tudor Postelnicu. Mărturisesc că, dacă nu era ea, nu mi-aş fi dat seama că acel om cu părul complet alb, prost îmbrăcat, gîrbovit, era fostul temut ministru de Interne.

El credea că îl voi evita. N-am făcut-o, dimpotrivă: m-am îndreptat direct către ei. „Ce faceţi, domnule ministru? Cu ce vă pot ajuta?“. Dezarmat de abordarea mea prietenoasă, Tudor Postelnicu mi-a arătat o reţetă: „Domnule senator, vin de la doctor. Mi-a dat reţeta asta, dar e prea scumpă pentru posibilităţile mele“. Atunci, fără să stau pe gînduri, am luat peticul de hîrtie – de care depindea, poate, viaţa acelui om atît de crunt lovit de soartă – şi i l-am dat doctorului Găucan: „Doctore, vreau ca, mîine, să-i rezolvi domnului ministru această problemă. Achit eu tot ce trebuie“. Cei doi bătrîni („Două jucării stricate“, vorba lui Ion Minulescu) au rămas uluiţi. Nu ştiu dacă ei cunosc versetul din Biblie, referitor la faptele bune pe care i le faci vrăjmaşului şi care seamănă cu cărbunii aprinşi pe capul lui. N-am urmărit asta. Pur şi simplu, aşa am fost educat. Nu pot lovi un om căzut, încerc să mă pun în locul lui şi să-mi imaginez ce stare de bine aş avea cînd mă ajută cineva pe vreme de restrişte. Există o legătură între Tudor Postelnicu şi Nicolae Stan, despre care am mai scris. La finalul anilor ’80, generalul a venit la mine acasă, fără telefon, şi, din pragul uşii, mi-a spus, în şoaptă: „Cineva foarte important mi-a dat telefon: «Îl vizitezi pe Vadim? Vrei să-l ajuţi să-şi schimbe locuinţa? Nu ştii că el e cel mai mare duşman al nostru?»“. Neanunţatul oaspete era atît de speriat încît nici n-a mai intrat în casă şi a plecat la fel cum a venit: pe furiş. Nu mi-a fost greu să pricep cine era cel care îi dăduse acel avertisment. Dar timpul le-a nivelat pe toate. Eu n-am uitat, desigur – fiindcă asemenea scene de viaţă nu se uită – însă am iertat. „Milă voiesc, nu jertfă“ – spune Mîntuitorul.

Dar, despre ce vorbeam? Despre caractere. La Expoziţia Jubiliară din 1906, Carol I le-a spus profesorilor: „Daţi-mi caractere“. E un îndemn valabil şi azi. Mă întîlnesc, şi eu, cu indivizi care îşi dau importanţă şi cu care nu mă mai înţeleg. Nu sînt în situaţia să cer, nimănui, nimic. Dar, ca scriitor, culeg tot felul de tipologii umane. Iată cîteva triste figuri, care se cred foarte importante, deşi eu m-am purtat frumos şi unora chiar le-am marcat destinul: Lia Olguţa Vasilescu, Aurel Ardelean, George Constantin Păunescu, Gabriela Vrînceanu Firea, Ovidiu Tender… Ce-i cu oamenii ăştia? Atît de îngîmfaţi sînt? Ei n-au măsura lucrurilor? Nu-şi dau seama că, după un număr de ani, n-o să mai ştie nimeni că au făcut umbră pămîntului? Măi, copii ai durerii… Trăiţi pe altă planetă. Mai mult ca sigur că aveţi o impresie foarte bună despre voi. Vă priveşte. Pînă la urmă, dacă veţi rămîne, totuşi, în analele acestor vremuri – veţi rămîne cu imaginea pe care v-am construit-o eu. Adică de persoane fără caracter. Indiferent ce pretexte şi justificări vă fabricaţi. Şi încă nu m-am ocupat serios de portretele voastre…

Nu există om în această ţară care să nu fi întîlnit foşti prieteni, sau foste cunoştinţe, care să-l fi dezamăgit. Care să nu se ascundă la telefon. Care să nu trăiască în iluzia că ei sînt grozavi şi că merită un alt statut social, alte relaţii. Cîtă deşertăciune! Ce vanitate găunoasă! Mă uit la fostul actoraş de mîna a 4-a Radu Dudă: el chiar se îmbată cu apa chioară a rangului de Alteţă Regală! El dă mesaje în numele unei aşa-zise Case Regale. El decorează. El stă la posteriorul greu încercat al Margaretei şi are impresia ridicolă că e la Poarta Raiului. Cît de bolnav poţi să fii ca să joci un asemenea rol şi să le pretinzi, tuturor, să ţi se adreseze cu formula regală? Că dacă nu, tu, fostul interpret de chelneri şi animăluţe din piesele bulevardiere, te superi şi arunci cu sceptrul după ei, sau chiar îi calci cu Trenul Regal!

În aceste zile, asistăm la un alt vodevil de prost gust: gudurarea, colectivă, pe lîngă mediocrul profesoraş din Sibiu, care s-a înălţat, brusc, la cer. Şi să nu-ţi vină să verşi? Hotărît lucru, românii nu se mai pot salva decît individual. Atunci cînd devin gloată, parcă nu mai sînt oameni – sînt turmă de oi, care se ia după măgarul din frunte.

CORNELIU VADIM TUDOR

3 decembrie 2014

COMENTARII DE LA CITITORI