Despre cultivarea Limbii Române

in Lecturi la lumina ceaiului

În anul 1977, profesorul clujean Victor Iancu publica, la Editura „Facla“, lucrarea „Limbaj cotidian şi rostire literară“, un adevărat îndreptar ortografic şi ortoepic, prin care intenţiona să-i facă pe cititori mai atenţi la aspectul limbii scrise şi vorbite din vremea aceea. Este adevărat, instituţiile Statului de atunci – precum Ministerele Învăţămîntului şi Culturii, Academia Română, Radioul sau Televiziunea – vegheau la cultivarea Limbii Române. Li se alăturau numeroasele contribuţii ale lingviştilor (profesori şi cercetători), care depuneau eforturi considerabile, publicînd cărţi, reviste, broşuri de popularizare şi articole în presa centrală, prin care îndemnau populaţia să respecte normele precise de scriere şi de pronunţare corectă, precum şi instituirea unui sistem riguros de pază a acestor norme. Toate eforturile pentru păstrarea purităţii Limbii Române erau, în opinia profesorului Victor Iancu, urmarea firească a măsurilor luate, cu mai bine de un secol în urmă, în toate ţările Europei. Dar cel mai elocvent exemplu, susţinea autorul, îl oferise Academia Franceză, care, încă din Secolul al XVII-lea, instituise un control sever în privinţa purităţii limbii lui Moličre. Urmînd parcă acest îndemn, Coresi, Varlaam, Dosoftei sau cronicarii munteni şi moldoveni, mai ales cărturarul Dimitrie Cantemir, au pus piatra de temelie pentru făurirea limbii literare, care nu este decît o variantă a limbii naţionale. Întîia epocă de cultivare a limbii, ca proces conştient, se situează între anii 1780 şi 1830, cînd corifeii Şcolii Ardelene, prin scrierile lor istorice şi lingvistice, au adus o contribuţie însemnată la propăşirea limbii noastre literare. Să nu-i uităm nici pe I.H. Rădulescu şi, mai ales, pe poeţii Văcăreşti din Secolul al XIX-lea, aflaţi, cu „Creşterea Limbii Româneşti şi-a patriei cinstire“, la confluenţa dintre clasicism şi romantism, şi ei cu mari merite. A urmat epoca Paşoptismului (1830-1860), care a consolidat, la noi, mişcarea romantică, reprezentată prin M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negruzzi, A. Russo, N. Bălcescu, Gr. Alexandrescu, I. Ghica şi alţii, creatori de noi specii literare. Continuînd procesul de cultivare a limbii, ajungem la epoca marilor clasici (1870-1900), reprezentată prin Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici, mari creatori de limbă literară. Aceleaşi merite considerabile le-au avut şi T. Maiorescu şi „Junimea“, B. P. Haşdeu, Al. Odobescu, G. Coşbuc, exemplele putînd continua. Între 1900-1945 a fost perioada cea mai rodnică a literaturii noastre, puternic influenţată de mişcarea literară europeană. Atunci s-au remarcat scriitori care au abordat teme şi stiluri apropiate clasicismului (Sadoveanu, Galaction, Rebreanu, Agârbiceanu, Topîrceanu), dar şi modernismului (acelaşi Rebreanu, Camil Petrescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Călinescu, Vianu, Lovinescu şi alţii). Iar dintre speciile literare, romanul, cu multitudinea lui de teme, motive şi maniere estetice, a ajuns pe culmi neegalate nici astăzi. Totodată, ei au îmbogăţit şi vocabularul. A urmat etapa dintre 1945-1989 (cu sincopa proletcultistă), cînd arta a fost subordonată politicului. Cu toate acestea, s-au scris şi opere de valoare, dovadă că, acolo unde este talent, toate barierele ideologice pot fi sfărîmate: „Moromeţii“, vol. 1 (M. Preda), „Groapa“ (E. Barbu), „Cronică de familie“ (P. Dumitriu), „Cartea Oltului“ (G. Bogza). De vreun sfert de secol, literatura noastră, adoptînd mai toate tendinţele occidentale, îşi caută propriul drum, încercînd să depăşească limitele postmodernismului.

Limba nu este doar un mijloc de comunicare. Progresul ei depinde de conţinutul ideilor, de cultură. În limbă se regăsesc, în egală măsură, şi raporturile umane, şi relaţiile sociale. La un moment dat, Limba Română ajunsese la un înalt grad de perfecţiune, care exprima cultura valoroasă a Secolului al XX-lea. Din păcate, în ultimele două decenii, Limba Română se află într-un regres accentuat. Şi aceasta pentru că nici una dintre instituţiile amintite mai sus nu mai veghează la puritatea ei. La fel ca în anii ’50, cînd, urmare a directivelor venite de la Moscova, Limba Română era considerată o limbă slavă (sic!), şi astăzi, presa scrisă şi vorbită face concesii inacceptabile cosmopolitismului de sorginte anglo-americană, în loc să înnobileze tezaurul rămas de la strămoşi. Dar, ce să-i faci, aşa sînt românii de cînd se ştiu, preamăresc tot ce-i străin şi minimalizează valorile naţionale. Ba nu, ar spune partizanii înnoirilor lexicale şi gramaticale, limba, ca orice alt fenomen social, progresează tocmai datorită încălcării unor anumite norme, considerate, pînă la un moment dat, sacre. Ce s-ar fi întîmplat cu Limba Română dacă ar fi respins toate cuvintele şi construcţiile sintactice, venite din franceză, în ultimele două secole? Probabil ne-am fi exprimat precum contemporanii lui Ion Neculce. Sau, ca să fim mai bine înţeleşi, precum fraţii noştri basarabeni, atît de ciudaţi pe la începutul anilor ’90, cînd, parcă, foloseau „limba vechilor cazanii“, vorba poetului Alexei Mateevici. Cum se vede, adevărul este, undeva, pe la mijloc. Şi dacă am admis neologismele franţuzeşti, de ce n-am face la fel şi cu cele anglo-americane, chiar dacă puriştii de astăzi le numesc, în derîdere, barbarisme.

Poate, de aceea, credem că n-am fi exageraţi dacă am pune în discuţie recomandările şi explicaţiile din studiul lui Victor Iancu, de acum 34 de ani, dar valabile şi astăzi, în speranţa că se vor găsi destui care să ţină cont de ele.

1) Ordinar/ ordinal. Cuvîntul ordinar vine din latinescul ordinarius = ceva obişnuit, normal. La francezi asta înseamnă ordinaire şi la italieni ordinario. La noi, însă, a venit cu sensul schimbat: ceva vulgar, josnic (Gigi este un ordinar fără pereche.) Cine e de vină? Nu noi, crede Victor Iancu. Şi alţii au batjocorit acest cuvînt. De exemplu, la italieni ordinario înseamnă ceva obişnuit, normal, dar şi „de proastă calitate (Uomo ordinario = un om grosolan). Aşa că… În schimb ordinal înseamnă ordinea într-o enumerare (a se vedeas numeralul ordinal: primul, al doilea etc.).

2) Caractér/ carácter. Cuvîntul caracter (cu accentul căzînd pe ultima silabă, adică oxiton) <fr. carctčre< lat. character. În schimb, în carácter < rus harácter, accentul cade pe penultima silabă (paroxiton). Se recomandă prima formă.

3) A sărbători/ a aniversa nu sînt sinonime. A sărbători înseamnă a celebra, a cinsti un eveniment (Sărbătorim Anul Nou) sau o persoană (Gigel a sărbătorit 18 ani de viaţă). Cînd persoana e decedată, nu o mai sărbătorim, ci o comemorăm sau o pomenim (Comemorăm 125 de ani de la moartea lui Eminescu). În schimb, a aniversa se referă la sărbătorirea împlinirii unui număr de ani de la data cînd s-a petrecut evenimentul: La 24 ianuarie, am aniversat 155 de ani de la înfăptuirea Unirii Ţărilor Române.

4) Din nou despre pleonasme. Ştim cu toţii ce sînt pleonasmele, aşa că nu mai insistăm. Ne interesează doar unele adjective, care, prin sensul lor esenţial, sînt de necomparat: fundamental, principal, complet, veşnic.Totuşi, unele adjective, iniţial fără grade de comparaţie, încep să-şi lărgească sensul. Spre exemplu, intim (împrumutat, concomitent, şi din latina populară, şi din franceză, unde însemna cel mai profund, cel mai secret) a început să însemne familiar, prietenesc, apropiat. De aceea, n-ar fi un pleonasm dacă i-am ataşa grade de comparaţie: Aici e mai intim decît acasă.

5) Cuvinte cu sensuri schimbate.

* Unele cuvinte şi-au schimbat sensul, în mod firesc, printr-un factor extern. De exemplu, verbul cerno, ere, care în latină avea sensul de a alege, a separa, a deosebi. Mai tîrziu, adică înainte de separarea Limbilor romanice, cuvîntul a început să însemne ce ştim astăzi că înseamnă. Cele două sensuri se interferează şi nu a fost greu să se treacă de la unul la altul (Să cernem valorile). La fel se poate explica, afirma Victor Iancu, şi cuvîntul datină, care în limba slavă însemna moştenire, ceea ce e tot cam pe acolo, căci datinile sînt tot nişte moşteniri de la înaintaşi. Alte schimbări de sens pot părea nefireşti, dar pînă la un punct. Să luăm alt exemplu: cuvîntul slav a iscăli, care însemna a înnegri (Cutare e un grafoman şi înnegreşte hîrtia degeaba). Dar cum, odinioară, nu se scria decît cu cărbune sau cu cerneală neagră, deplasarea de sens este firească. Astăzi, cu atîtea culori sintetice, e mai greu să scrii numai cu negru. Interesantă este şi evoluţia cuvîntului a lua, care în latină însemna a ridica, dar şi a sustrage. Această situaţie a dus la expresia „Nu a furat, a luat“. Sau, cum spunea, odată, un prieten bucuros că luase salariul şi puteam merge la o bere: „Luna aceasta am ridicat frumos“. Iată şi alte evoluţii normale: inima < lat. anima = suflet; cal <caballus = mîrţoagă. Există, însă, şi evoluţii stranii, explicabile doar prin evoluţia societăţii, care duce la dezvoltarea vocabularului. Să luăm cuvîntul latinesc callem = potecă în munţi. Întrucît o potecă în munţi (sau într-un parc) ajunge să fie bătută de tot mai mulţi oameni, iată cum s-a ajuns la Calea Victoriei. Cam la fel stau lucrurile şi cu latinescul pontem=punte. Fiind căutată şi călcată de tot mai mulţi călători, puntea a devenit pod. Cuvîntul a grăbi vine din slavă, unde însemna a răpi, a lua. Cum s-a ajuns aici? Ia gîndiţi-vă, cînd răpeşti pe cineva, nu te grăbeşti? (Cum făcuse Birică atunci cînd a furat-o pe Polina şi a dus-o la mătuşi-sa, ca să nu mai aibă timp Bălosu şi Victor să împiedice dezverginarea.) Tot din slavă ne-a venit şi cuvîntul cocoş, care însemna … găină. Pentru explicarea schimbării de sens avem la îndemînă situaţia din mai toate familiile unde soţia (găina) conduce (cîntă).

Paul Suditu

COMENTARII DE LA CITITORI