Despre nostalgia post-imperiala sau „despre comportamentul tipic” al provocatorilor politici (1)

in Polemici, controverse

Premierul britanic Theresa May, precum se pare, inspirată de umbra predecesorilor săi imperiali Curzon şi Chamberlain, practic pe parcursul unei singure zile şi un pic, a şi „anunţat un ultimatum“, şi a informat „cu privire la sancţiuni“ faţă de Rusia, în legătură cu tentativa de asasinat, ce continua să rămînă un mister, a unui agent al serviciilor secrete britanice şi fost (înainte de 1999) colonel rus din GRU (Direcţia Generală de Informaţii) a Rusiei, amnistiat încă în 2010, care nu mai prezintă nimănui nici un interes, Serghei Skripal, şi a fiicei sale Iulia (care este cetăţeană rusă).

De fapt, Moscovei, contrar regulamentului instituit prin Convenţia privind interzicerea armelor chimice din 1993, i s-a cerut să pledeze imediat vinovată pentru atacul cu arme chimice şi să se pocăiască. Argumentul deocamdată principal în favoarea acestui tip de comportament, nespecific pentru gentilomi, a fost formulat de ministrul britanic al Apărării, G. Williamson, care l-a descoperit pe cel „vinovat de infracţiune“ prin intermediul tezei despre „comportamentul tipic pentru Rusia“.

Fără a intra în amănuntele evaluării psihanalitice a aptitudinilor şi abilităţilor autorităţilor de la Londra, am dori, în acest context, să reamintim despre un destul de recent episod al istoriei britanice şi internaţionale, cînd fostul prim-ministru Tony Blair, în octombrie 2015, a recunoscut, cu un zîmbet nevinovat, că în 2003 guvernul său a autorizat participarea forţelor armate naţionale la intervenţia în Irak „pe baza unor informaţii eronate ale serviciilor secrete“. Ei bine, şi asemenea „daune colaterale“, de la invazia aceea, ca distrugerea a unui milion de civili nevinovaţi, inclusiv ca urmare a apariţiei pe teritoriul ţării a aşa-numitului Stat Islamic din Irak şi Levant (mai bine cunoscut acum sub numele de ISIS sau SI), răspîndirea activităţilor criminale a celui din urmă peste întregul Orient Mijlociu, desigur, nu sînt deloc demne de menţionat, din punctul de vedere al politicienilor şi propagandiştilor britanici.

În acest context, Rusia a luat atitudinea cea mai cumpătată şi constructivă, sugerînd Londrei să acţioneze în baza punctului 2 al articolului 9 din Convenţia din 1993, care prevede că, în cazul apariţiei unor episoade similare cu incidentul din Salisbury, statele-membre trebuie să contribuie „prin schimb de informaţii şi consultări” la elucidarea situaţiei care provoacă îndoieli cu privire la posibila nerespectare a Convenţiei, şi pentru un răspuns la orice solicitare în acest context, sînt disponibile pînă la 10 zile.

Cu o suspectă determinare partea britanică a refuzat nu doar propunerea Rusiei de a participa şi de a contribui la investigarea crimei, dar, de asemenea, de a oferi probe de „arme chimice“, găsite la locul infracţiunii. Aici, într-un mod complet discret apare un alt episod din istoria britanică recentă, cînd, după otrăvirea misterioasă a fostului angajat al serviciilor secrete ruse Litvinenko, în 2006, ministru de atunci al Afacerilor Interne al Regatului Unit (atenţie!) Theresa May, bazîndu-se pe principiul „imunităţii intereselor naţionale“, prevăzut de dreptul britanic, de fapt a clasificat cele mai importante materiale, interzicînd utilizarea lor în cadrul anchetei. Ca urmare, un stimat coroner britanic, la aproape 10 ani ani după tragedie, a fost nevoit să recunoască faptul că nici o investigaţie independentă şi aprofundată a tuturor circumstanţelor uciderii lui Litvinenko nu a avut loc niciodată. În acelaşi timp, auzim acuzaţii dure şi categorice aduse Rusiei în contextul morţii acestui agent al serviciilor speciale britanice.

Tot atît de reprezentativ arată acea pripită dorinţă a guvernului May de a transfera cazul la stadiul de „pedeapsă a penalului evident“. La urma urmei, Convenţia menţionată din 1993 prevede şi alte opţiuni pentru clarificarea situaţiei. În cazul în care autorităţile britanice, indiferent de motiv, se simt jenate să vorbească direct cu Rusia, ele ar trebui să se adreseze Consiliului Executiv OIAC (Organizaţia pentru interzicerea armelor chimice, OPCW), care atunci va acţiona drept un mediator, iar dacă răspunsul Rusiei nu satisface Londra, aceasta poate solicita convocarea sesiunii extraordinare a Consiliului Executiv şi, în cazul extrem, o sesiune extraordinară a Conferinţei statelor participante. Există, la urma urmei, Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală din 1959. Ei, nu! Theresa May, se pare, nu poate nicidecum rezista tentaţiei de a juca atît rolul procurorului, dar şi cel de judecător, care a emis sentinţa la moarte, şi concomitent rolul călăului.

Procurorul General notoriu din perioada lui Stalin, Vîşinski, care spunea că mărturisirea sinceră este regina probelor – pur şi simplu se odihneşte! Ce investigaţie? Ce dovezi? Verdictul a fost deja pronunţat – puneţi capul pe eşafod.

Nu ne îndoim că, sub presiunea logicii simple şi a opiniei publice, Londra va scoate la iveală unele dovezi. Cu toate acestea, încă de la început este clar că „infractorul a fost numit“, iar pe nimeni nu îi interesează faptul că, încă din 1992, prin Decretul Preşedintelui Rusiei, toate lucrările în legătură cu veninul (Noviciok), în mod presupus, folosit în Salisbury, au fost interzise în ţara noastră; „inventatorii“ au fost cu succes supracumpăraţi de serviciile de informaţii occidentale şi „lucrează” tot în aceeaşi Marea Britanie, Statele Unite, Suedia, Cehia etc. Instrucţiuni detaliate cu privire la formula chimică, proprietăţi ale acestui „Noviciok (Nou venit)“ pot fi uşor găsite pe internet, iar componentele sale – achiziţionate de pe piaţa liberă.

(va urma)

(Comentariul Ambasadei Federaţiei Ruse la Bucureşti)

 

COMENTARII DE LA CITITORI