Despre Olimp

in Lecturi la lumina ceaiului

După cum se ştie, Olimpul este un masiv muntos, aflat la graniţa dintre Macedonia şi Tesalia. Vîrful cel mai înalt al acestuia atinge 2.917 m, este acoperit cu zăpadă mai tot timpul şi învăluit cu un strat gros de nori. Cîntînd Olimpul, Homer spunea: „El nu este niciodată bătut de vînt şi nici nins de zăpadă. Aerul cel mai pur îl împresoară. O lumină albă îl învăluie, şi zeii gustă, aici, o fericire, care va dăinui cît zilele eterne ce le sînt hărăzite”. Pentru vechii greci, Muntele Olimp era un obstacol greu de trecut şi care ascundea muritorilor palatul în care trăiau zeii. Fulgerele şi trăznetele dovedeau că Zeus este acasă. Împreună cu celelalte zeităţi, el prezida toate ospeţele, fiind înveseliţi de muze. Nectarul curgea în valuri, iar ambrozia dădea nemurirea. În Olimp locuiau, printre alţii, Zeus (Jupiter), cu soţia lui Hera (Junona), Apollon (Apollo), Artemis (Diana), Afrodita (Venus) şi Atena (Minerva). Trei zeiţe frumoase, numite Hore (adică toate anotimpurile, în afară de iarnă), alungau norii din jurul palatului. Deasupra Olimpului se vedea cerul albastru şi infinit, ca o lumină de aur. În împărăţia lui Zeus nu bătea vîntul, nu ploua şi nici nu ningea, domnind, tot timpul, vara. Mai jos, la o altitudine mai mică, se îmbulzeau norii, iar oamenii cunoşteau mai mult tristeţea şi deznădejdea decît fericirea. Fiind creaţia fanteziei omeneşti, e drept că şi zeii sorbeau din cupa amărăciunii, aşa cum oamenii sînt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Însă amărăciunile zeilor se risipeau repede, iar în Olimp se aşternea, din nou, bucuria. Zeii petreceau şi se răsfăţau în palatele lor de aur, făcute de Hefaistos (Vulcan), fiul lui Zeus, în timp ce acesta stătea pe un tron de aur. Chipul îi era de o frumuseţe supranaturală, plină de bărbăţie şi mîndrie pentru că deţinea puterea supremă. Lîngă tron îşi aveau locul Eirené (Pax), Zeiţa Păcii, şi Nike (Victoria), înaripata Zeiţă a Izbînzii. Hera era o zeiţă falnică şi nespus de frumoasă. Chiar şi Zeus o respecta şi se temea de ea. Era considerată ocrotitoarea căsniciei, a familiei şi a fidelităţii. Cînd păşea în sala de ospeţe, toţi se ridicau şi i se închinau. Lîngă tronul Herei stătea, nelipsită, Iris, Zeiţa Curcubeului, cea cu aripi mari, gata în orice clipă să-şi ia zborul, pentru a duce mai departe poruncile stăpînei. Cînd zeii se ospătau, tinerele Hebe şi Ganimede le serveau stăpînilor ambrozie şi nectar, iar frumoasele Charite (Graţii) – Aglaia, Euphrosyne şi Thalia -, precum şi cele 9 muze îi desfătau cu jocuri şi cîntece minunate. În acele momente, olimpienii îşi rînduiau toate treburile şi hotărau soarta Lumii şi a pămîntenilor. Fericirea şi nenorocirea, binele şi răul, viaţa şi moartea, toate stăteau în mîinile lui Zeus. În poarta palatului se aflau două butoaie mari: într-unul se găseau darurile binelui, iar în celălalt – darurile răului, pe care Zeus le împărţea oamenilor. Pentru întocmirea legilor, Zeus se consulta cu Zeiţa Themis, responsabile cu fericirea oamenilor fiind zeiţele Moirae (Ursitoarele). Chiar şi soarta lui Zeus stătea în mîinile lor. Nimeni nu putea schimba ceea ce hotărau aceste făpturi. În Olimp, îşi mai făcea veacul şi Tyche (Fortuna), Zeiţa Destinului, care împărţea norocul şi belşugul. Din Cornul Abundenţei, Cornul Caprei Sfinte, Amaltheia, care l-a hrănit pe Zeus, revărsa asupra oamenilor felurite daruri, prilej pentru greci şi latini să picteze acest simbol pe casele lor, crezîndu-l aducător de noroc. După ce Amaltheia a dispărut, Zeus i-a găsit un loc de cinste pe bolta cerului, numind-o Constelaţia Caprei, iar Zeiţa Athena şi-a făcut din pielea acesteia „egida” (pavăza), care îi ocrotea trupul în lupte, neputînd fi străpunsă nici de lance, nici de sabie, nici de vreo săgeată.

Din poemele lui Homer aflăm că grecii erau organizaţi în ginte şi triburi, iar căpeteniile lor se numeau basilei, îndeplinind rolul regilor de mai tîrziu. Prin purtările sale, Zeus era considerat un mare basileu. El, care şezuse, odată, ascuns în Insula Creta, se dorea, acum, un stăpîn absolut, iar supuşii lui nu aveau dreptul să protesteze. Zeus pedepsea necredinţa unora, însă el avea voie să-şi înşele soţia, pe frumoasa Hera, sau pe fetele şi femeile pămîntene. La fel se purtau şi fraţii stăpînului Olimpului, Hades şi Poseidon, care se credeau, şi ei, basilei, unul al lumii subterane, iar celălalt al mărilor întinse. Celelalte entităţi supranaturale, mai mari, sau mai mici, formau aristocraţia gentilică şi aveau drepturi restrînse. Zeii şi toţi olimpienii pretindeau supunere totală, deoarece se considerau foarte importanţi, sămînţă de Titani, urmaşii lui Uranus şi ai Gheei, care dăduseră viaţă universului întreg. Cu toţii erau nemuritori şi puteau săvîrşi minuni. În poemele sale, „Iliada” şi „Odiseea”, Homer nu se sfieşte să le critice abuzurile şi nedreptăţile făcute supuşilor lor. De aceea, pentru îndrăzneala lor, şi Homer, şi Hesiod, odată ajunşi în infern, au fost spînzuraţi de cîte un copac, drept pedeapsă că dezvăluiseră, în scrierile lor, faptele ruşinoase ale mai marilor Olimpului. Zeii eleni reprezentau şi forţele naturii. De pildă, Zeus era forţa uriaşă care făcea să rodească natura, dar şi să trimită asupra oamenilor grindina şi trăznetele înspăimîntătoare, el guverna anotimpurile, prin fiicele sale (Horele), lumina, întunericul şi celelalte fenomene astrologice. Faptul că Zeiţa Leto (Latona) era silită să-l nască pe Apollo, pe o insulă din mijlocul oceanului, a reprezentat imaginea-simbol a Soarelui, care se ivea din mare. Vechii greci şi-au imaginat că divinităţile Olimpului le dădeau, în aceeaşi măsură, calităţile şi defectele, însă oamenii făceau să pară că ei aveau puteri supranaturale, cum ar fi să nască fii gata crescuţi, sau să zboare la cer, aşa cum se întîmplă în toate basmele. Zeus era fericit în Olimp, neştiind că Gheea, bunica lui, nu uitase că îi învinsese şi închisese în Tartar pe fiii şi fiicele ei, 12 la număr: Oceanos, Ceos, Crios, Hyperion, Iapet şi Cronos – Rhea, Tethys, Temis, Mnemosine, Phoebe şi Tea. Lupta lui Zeus cu aceştia simbolizează furia forţelor sălbatice împotriva ordinii şi a justiţiei. Gheea mai avea şi alţi feciori, pe nume Giganţi, şi ei posedînd forţe uriaşe, dar nu la fel de nemuritori precum Titanii. După lupte grele şi beneficiind de ajutorul celorlalţi zei, mai ales de forţa şi isteţimea lui Heracle (Hercule), Zeus i-a învins şi pe Giganţi. În urma acestor lupte cu Titanii şi Giganţii, pacea s-a aşternut în viaţa zeilor olimpieni, dar nu era o pace normală, ci una înşelătoare, pentru că Gheea mai avea un fiu, pe Tifon, mult mai puternic decît toţi fraţii săi la un loc. Pe acesta l-a trimis Gheea să lupte cu zeii olimpieni. De frica lui, toţi zeii, cît erau ei de înţelepţi şi de curajoşi, au fugit din Olimp, numai Zeus, un adevărat comandant, a rămas să lupte cu Tifon. Şi, beneficiind de un şiretlic al lui Hermes, l-a răpus, răsturnînd peste el Muntele Etna. De atunci, legenda spune că Tifon a rămas, pe veci, în Olimp, fumul din munte nefiind altceva decît răsuflarea lui fierbinte.

Cînd liniştea s-a aşternut peste lume, olimpienii s-au întors, încet-încet, la casele lor, organizînd, din nou, petreceri, pentru că erau siguri că nimeni nu-i va mai deranja. Zeiţa Hebe le turna în cupele de aur ambrozie şi nectar, iar Apollo le cînta melodii fermecătoare de slavă. Numai Zeus nu putea să se bucure, pe deplin, de aceste momente, deoarece era mînios. Privind în jurul său, el le-a atras atenţia convivilor să nu mai îndrăznească să îi încalce, vreodată, ordinele. „Temeţi-vă!”, le-a poruncit el. ,,Vă voi lovi fără milă şi vă voi arunca în Tartar, căci nu e nimeni mai puternic decît mine!”.

Paul Suditu

 

COMENTARII DE LA CITITORI