Despre psihoterapia ortodoxă (2)

in Alte știri

 

Formele fundamentale ale nevrozelor (II)

Aminteam, în numărul trecut al revistei, despre neurastenie şi nevroza obsesivă, ca forme fundamentale ale tulburărilor mentale. În cele ce urmează vom vorbi despre isterie.

3) Isteria. Primele relatări despre această boală apar încă din Antichitate, din vremea lui Hippocrate. Isterie înseamnă instabilitate emoţională, manifestată prin modificări bruşte şi puternice ale dispoziţiei. Cu alte cuvinte, darea în spectacol. Istericul manifestă dorinţa de a părea mai ceva decît este în realitate, dînd dovadă de falsitate. (Asta înseamnă că personajele lui I.L. Caragiale, care şi-au croit existenţa pe contrastul dintre aparenţă şi esenţă, sînt isterice? – n.m.) Boala se instalează încă din copilărie, însă, toată structura modului de viaţă contemporan, de la naştere şi pînă la moarte, l-a învăţat pe om să fie isteric. Acesta este dominat de teatralism, de dorinţa de a atrage asupra sa atenţia generală. De fapt, este vorba de infantilism, de imaturitate psihică. Şi în rîndul istericilor identificăm mai multe categorii: pseudologi, narcisişti, vicleni, egolatri, egocentrişti, abili, mincinoşi. Robinson Crusoe nu putea să fie isteric, fiindcă nu avea cine să-l privească. (Decît, poate, cînd a apărut Vineri – n.m.) Aşa este: fără spectatori, isteria încetează. Dovadă stau vorbele Sfîntului Ioan Gură de Aur: „Cel mai bine se cunoaşte pe sine cel ce se crede un nimeni“. Faţă de epocile precedente, în zilele noastre, cînd moravurile şi idealurile sînt altele (vezi femeia-fotomodel), au apărut noi forme de nevroze: nevroza hipohondrică şi nevroza depresivă.

4) Depresia (depressio = apărare) este cel mai răspîndit sindrom dintre toate bolile sufleteşti. Mai mult de jumătate din populaţia lumii suferă de depresie, tineri şi bătrîni, bărbaţi şi femei, ba chiar şi unele animale. Şi depresia îmbracă diferite forme: descurajarea, lipsa de bucurie, plictiseala, melancolia. O ultimă descoperire: depresia existenţială (noogenă), care înseamnă pierderea sensului vieţii. În multe forme de nevroze, spitalizarea şi terapia intensivă au dat rezultate. În altele – nu, aici trebuind să intervină biserica. În fundamentul său adînc, depresia nevrotică se instalează ca urmare a necredinţei în Dumnezeu. Preafericitul Varnava a zis: „Cu cît înaintează omul pe calea mîntuirii, cu atît se veseleşte mai mult sufletul. Lacrimile curg şiroaie, dar inima se face din ce în ce mai limpede şi mai caldă. Minunat lucru! Necurmată cale a harului!“. De aceea, un medic adevărat evaluează simptomele bolii şi de pe poziţii duhovniceşti. Smerenia este calea de a scăpa de depresie. După căderea lui Adam, omul a pierdut sănătatea perfectă şi nemurirea. Sfinţii Părinţi spun că, prin ceea ce păcătuieşte omul, prin aceea şi pătimeşte. Dumnezeu, prin voinţa Sa, îi dă omului bolile, ca să-i pună la încercare credinţa.

5) Visele. Experienţa duhovnicească (religioasă) deosebeşte 4 feluri de vise: vise deşarte, care conţin grijile zilnice ale omului; vise care aduc pacea sufletului; vise înfricoşătoare (care ne împovărează, sau ne tulbură), şi vise mîngîietoare, prevestitoare, vise „din cer“, de la Dumnezeu, prooroceşti, care au menirea să-l mîngîie şi să-l lumineze pe om. De exemplu, Iosif a visat că Îngerul Domnului i-a spus să se însoare cu Maria, care Îl va zămisli pe Christos, Mîntuitorul poporului Său (Evanghelia după Matei). Dar, visele pot fi şi amăgiri diavoleşti.

6) Medicamente duhovniceşti. Cel mai important pentru om este să înţeleagă motivele reale ale îmbolnăvirii sale, adică trufia, trîndăveala, preacurvia, minciuna şi slava deşartă. Numai pe calea mîntuirii sufletul se vindecă. Psihiatrul creştin D.A. Avdeev ne recomandă un prim medicament: mersul la biserică pentru slujbe, rugăciuni, spovedanii, împărtăşanii şi ţinerea cu stricteţe a posturilor de peste an. În rugăciunea pe care preotul o citeşte înainte de spovedanie sînt incluse următoarele cuvinte: „Ai venit la doctor, să nu pleci nevindecat“. De asemenea, este nevoie să citim Sfînta Scriptură. Pentru tot răul care ni se întîmplă, numai noi sîntem vinovaţi. Cuviosul Antonie cel Mare ne învaţă: „Stăpîneşte-ţi limba, ca să nu se înmulţească păcatele tale“. Să nu uităm nici proverbul: „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşte sufletul“. La temelia bolilor sufleteşti (nevrozele) stă împuţinarea dragostei în sufletul omului. Unde nu e dragoste, se instalează mînia, frica, nepăsarea, lipsa de răbdare. Sau, ca să sintetizăm, „Dacă dragoste nu e, nimic nu e“. Pe zi ce trece, prinde tot mai mult teren psihoterapia ortodoxă, prin care, pentru îngrijirea sufletului, se apelează, deopotrivă, şi la medici, şi la psihologi ortodocşi. Dar, pînă să ajungem la specialişti, e bine să recurgem la sfatul Sfîntului Apostol Iov şi să ne mărturisim unii altora păcatele. În încheiere, recomandăm celor atinşi de anxietate următoarea rugăciune pentru tămăduire: „O, mari bineplăcuţi ai lui Christos şi făcători de minuni Pantelimoane, Iuliane, Cosmo şi Damiane, Chire şi Ioane, Diomedie, Fotie şi Antichie! Ascultaţi-ne pe noi, cei ce ne rugăm (numele)! Voi ştiţi necazurile şi bolile noastre, auziţi mulţimea suspinării celor care la voi aleargă. Pentru aceasta, vouă, ca unor grabnici ajutători şi fierbinţi rugători ai noştri, vă strigăm: nu ne lăsaţi cu mijlocirea voastră înaintea lui Dumnezeu! Noi pururi rătăcim de la calea mîntuirii: călăuziţi-ne, milostivi tămăduitori…“.

Sfîrşit

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI