Despre românii de la 1200

in Polemici, controverse

În 1965, Şerban Papacostea a publicat un studiu despre conştiinţa românilor, că sînt români, cel puţin aşa cum o arată documentele medievale (Les Roumains et la conscience de leur romanité au Moyen Age). Andrei Oţetea, directorul Institutului de Istorie al Academiei, sesizînd importanţa subiectului, i-a cerut lui Adolf Armbruster să scrie o teză de doctorat pe această temă. Armbruster a realizat lucrarea Romanitatea românilor, istoria unei idei, pe care a prezentat-o ca teză de doctorat. Academicianul Constantin Daicoviciu, de la Cluj, a criticat dur studiul lui Papacostea şi s-a opus acordării titlului de doctor lui Armbruster. Oţetea, însă, s-a zbătut. Dar, cu toată autoritatea lui, era cît pe ce să nu reuşească, fiind necesară intervenţia lui Paul Niculescu-Mizil ca teza să fie publicată. De ce s-a opus Daicoviciu? Pentru că atitudinea lui era pe placul ruşilor. Ei ţineau să ne considere slavi. Cei doi cercetători, însă, prezentau documente care arătau că românii ştiau din cele mai vechi timpuri că sînt urmaşii Romei. Deşi lucrarea lui Armbruster este foarte valoroasă şi necesară cercetării ştiinţifice, a apărut Boia cu demitizarea, afirmînd că o asemenea carte n-are nici o valoare, fiind convins că ceea ce nu-l interesează pe el, nu mai interesează pe nimeni. Punct de vedere cu care a fost de acord şi Neagu Djuvara. Turcul şi pistolul.

În discuţiile dintre Daicoviciu şi Papacostea, a intervenit şi Florin Constantiniu, prietenul nedespărţit al lui Papacostea. Constantiniu considera că unele observaţii făcute de Daicoviciu sînt întemeiate. De exemplu, atunci cînd este vorba de vlahii (românii) din sudul Dunării, conduşi de fraţii Asăneşti, Petru şi Asan, care, în confruntarea cu byzantinii, au ajuns în nordul Dunării ca să ceară ajutor. Unii istorici au susţinut că este vorba de un ajutor dat de fraţii lor, românii de la nord de fluviu. Daicoviciu a afirmat că nu există nici un izvor care să ateste că românii de la nord de fluviu le-ar fi dat ajutor celor de la sud. Constantiniu este de acord cu observaţia lui Daicoviciu şi a ţinut să demonstreze valabilitatea acesteia. Ca să credem că ar fi existat o unitate între românii de pe cele două maluri ale fluviului. Izvorul pe care se bazează Constantiniu este cronica byzantinului Nicetas Choniates, contemporan cu faptele descrise. Textul cronicii lui Choniates se află în Fontes Historiae Daco-Ramaniae, vol III, p. 259. (Constantiniu, atît de scrupulos şi sever cu greşelile altora, indică în mod greşit p. 257). În paragraful din partea superioară a paginii se spune că Petru şi Asan „s-au unit cu sciţii“, adică cu cumanii, care controlau atunci teritoriul de la nord de Dunăre.

În paragraful din partea inferioară a paginii, Choniates scria că cei doi fraţi „au trecut Istrul (Dunărea) şi s-au unit cu sciţii, după ce (care) au înrolat de acolo, în voie, o mare mulţime de aliaţi“… Constantiniu a reprodus citatele în cele două cărţi ale sale: O istorie sinceră a poporului român şi De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu. Din cel de-al doilea paragraf din cronica lui Nicetas se poate vedea că nu este vorba doar de cumani, ci şi de „o mulţime de aliaţi“, care nu puteau fi decît românii.

În ciuda acestor afirmaţii, Constantiniu crede însă „Că sub autoritatea cumanilor se afla o populaţie românească, dar asta e o altă problemă sau, mai exact, rămîne de dovedit“.

Îndoiala lui în legătură cu existenţa românilor la nord de Dunăre şi alianţa acestora cu cumanii este gratuită, căci, peste 3 ani, în 1189, acelaşi cronicar afirmă că cumanii (în original apar cu numele dat de byzantini, „sciţii“), cu o ceată de valahi, trecînd Istrul, prădau în primul lor atac, chiar în ziua pomenirii anuale a mucenicului lui Christos, Gheorghe, oraşele din Tracia… (p. 91) De data aceasta, textul lui Choniates este limpede, românii aliaţi cu cumanii sînt români din nordul Dunării.

O primă informaţie despre romanitatea românilor se întîlneşte la cronicarul byzantin Ioan Kinamos. Acesta, referindu-se la campania lui Leon Vatatzes, din anul 1166, contra ungurilor, afirmă că generalul byzantin avea cu sine „altă oaste numeroasă din altă parte, ba chiar şi o mulţime de vlahi, despre care se spune că sînt colonii de demult ai celor din Italia“. În legătură cu românii din oastea lui Vatatzes, se punea întrebarea: era vorba de românii din sudul sau din nordul Dunării? Avînd în vedere faptul că atacul pornea dinspre Pontul Euxin (Marea Neagră) este evident că această oaste trecea prin Moldova, de unde, în mod sigur, au fost recrutaţi oameni din partea locului, dornici, şi ei, să participe la o campanie de unde nu se întorceau cu mîna goală. Dar, indiferent că erau români din nordul sau din sudul Dunării, importantă rămîne informaţia despre originea romană a românilor, deci despre conştiiţa romanităţii lor. Conştiinţă afirmată de Ioniţă Caloianul, personalitatea cea mai puternică dintre fraţii Asăneşti, care-i scria Papei că i se cuvine o coroană imperială, el find urmaş al romanilor de altădată.

Manole Neagoe

COMENTARII DE LA CITITORI