Despre ţărani şi satul românesc

in Tabletă de scriitor

Cine nu a trecut în ultima vreme prin satele româneşti nu poate şti cum stau lucrurile acolo şi care este realitatea vieţii acelor oameni. O viaţă deloc uşoară, plină de griji şi de amărăciuni. Dorim să auzim vorbindu-se despre sătenii din ţara noastră numai prin prisma adevărului şi a constatărilor la faţa locului.
Nu spunem acest lucru pentru a ne da careva nouă dreptate, ci pentru a ne reafirma şi a ne susţine opiniile. Aşa vom înţelege mai bine ce au însemnat pentru noi aceşti ultimi 26 de ani. După revoluţia din decembrie 1989, românii au trăit ca vai de ei, într-un soi de capitalism pe care nu reuşim încă să-l definim. Şi nu ştim nici măcar dacă l-a dorit vreunul dintre cei care, cîndva, duceau o viaţă liniştită, dar care, astăzi, constată că au ajuns într-o stare de sărăcie înjositoare, neavînd la îndemînă nici o alternativă pentru a-şi îmbunătăţi traiul. Şi asta se întîmplă nu din vina lor, ci a indivizilor care
s-au perindat la putere, în grupuri bine organizate, prin primării, prin Parlament şi pînă la cea mai înaltă demnitate în stat, aceea de preşedinte.
Iată că, pînă acum, fie pentru un mandat, fie chiar pentru mai multe, i-am votat, pentru bunăstarea lor, pe Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu şi pe preşedintele de acum, Klaus Iohannis. Activitatea lor se cuvine a fi analizată de specialişti, desigur, dar asta nu înseamnă că nu avem dreptul să ne spunem şi noi părerile… Vedem o ţară care se topeşte în sărăcie, spre disperarea acelor oameni care nu mai întrezăresc nici o soluţie, care nu mai au nici o speranţă că vor putea trăi şi ei în mod decent, că vor avea pe masă bucata de pîine care să le ajungă de la o zi la alta.
Şi iată că tocmai ţăranii, cei care, cîndva, aveau hambarele pline, astăzi, sînt, la propriu, muritori de foame. Mulţi dintre ei sînt bătrîni, care nu mai au vlagă să tragă de coada sapei, ori să dea la coasă. Apoi, din lipsa banilor, nu au cum să cumpere nici seminţe pentru a-şi cultiva brazda de pămînt. Nu mai vorbim de alte cele. În curînd, va veni viscolul năpraznic, şi tot mai mulţi săteni vor fi găsiţi cu şoproanele goale, fără lemne în magazii şi, dacă se va întîmpla ca nămeţii să ajungă la streaşina caselor, ei riscă să moară îngheţaţi de frig. În cazul acesta, societatea, instituţiile vor ridica din umeri neputincioase, aşa cum am văzut că au făcut-o de-atîtea ori, cînd peste ţară s-a abătut vreo nenorocire… Şi avem destule exemple de care trebuie să se simtă vinovaţi aleşii noştri. În campania electorală, toţi au oferit promisiuni deşarte, dar, de îndată ce şi-au atins ţinta, adică obţinerea votului, l-au şi uitat pe ţăranul român. L-au lăsat în grija Domnului, după ce bietul om, cu noaptea în cap, a dat buzna în cabina de votare şi a pus ştampila pe buletin. A făcut-o, însă, cu ochelari de cal la ochi, amăgit de vorbele mincinoase ale politicienilor. Prin urmare, el nu trebuie să se mai mire că e la fel de sărac şi cu burta goală, fără apă şi canalizare, fără curent electric, cu WC-ul în fundul grădinii. Şi uite-aşa, satul românesc – cu uliţele pline de gropi, de hîrtoape şi de noroi – va rămîne la nivelul unei aşezări care îşi duce existenţa ca în Evul Mediu: fără dispensar medical şi post de poliţie, fără cămin cultural şi fără spirit comunitar, doar cu preot şi un ţîrcovnic, care să-i ducă pe răposaţi la locul de veci.
E puţin? E mult? Păcat de ţăranul român, el nu merită o astfel de soartă.
Peste satele românilor, însă, prea s-au năpustit belelele capitalismului, iar bietul ţăran nu le poate face faţă… Cu toate acestea, el încă nu şi-a pierdut speranţa, şi nici umorul!

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI