Despre Vadim, în alb şi negru

in Editorial

Motto: „Acea parte din noi care se regăseşte în sufletul celorlalţi este cea mai adevărată şi cea mai profundă parte a sufletului nostru“. J.G. von Herder

Am publicat, acum un an, pe profilul meu de Facebook o fotografie a lui Corneliu Vadim Tudor, o imagine alb-negru, şi am însoţit-o cu un gînd: „În singurătate, ascunzi o întreagă lume, în efemer, cuprinzi eternitatea“, apoi am adăugat şi „Aporie născută pe 28 noiembrie… şi aievea, cu fiecare dintre noi“. Am fost întrebat ce înseamnă şi ce presupune acest dublu paradox sau „aporie“, termen drag lui Vadim, pentru care contradicţiile, aporiile, lui Zenon eleatul au fost pasiune şi subiect de studiu. Răspunsul începe cu fotografia în alb şi negru.
Se spune despre un personaj spumos, expansiv, că e pitoresc, „plin de culoare“. Deci, s-ar putea presupune că a portretiza un asemenea caracter în alb şi negru, ignorînd culorile, i-ar reduce din complexitate. Subiectul s-ar identifica doar prin porţiunile de alb, părţile luminoase, şi mai ales prin petele întunecate, tuşele de negru care dau conturul; definirea, expresia, ar fi determinată de contraste. Şi, dacă reflectăm asupra felului în care ne referim la figurile istorice, sau chiar la personajele importante pe care le-am cunoscut, ne dăm seama că asta este ceea ce reţinem despre ele – lumina, adică albul, respectiv întunericul, negrul, şi contrastele caracteristice, proprii acelei figuri.
Culorile sînt trecătoare, exact ca secvenţele stridente din realitate, se estompează cu timpul – şi dispar, absorbite de alb sau negru.
Pe de altă parte, opera unei personalităţi, universul creat prin această operă, a pornit de la un embrion singuratic – şi se întoarce, peste vreme, la acea sămînţă generatoare şi definitorie. Ca şi Universul, un film, o operă de artă în general, pleacă de la o singularitate – o tuşă în cazul unei picturi, o propoziţie sau o sintagmă în cazul literaturii, un clişeu sau o secvenţă în cazul filmului. Există, deci, o secvenţă-cheie, o imagine, o poză chiar, care comprimă – sau reprezintă – întreaga desfăşurare, întreg filmul. La rîndul său, povestea unui om, aşa cum ne-o amintim sau imaginăm, ca pe un film, poate fi concentrată într-o fotografie. Iar dacă ne gîndim la viaţă ca la o poveste scrisă, atunci totul se reduce la o idee. „Clipă, opreşte-te“ defineşte căutarea lui Faust, „A fi sau a nu fi“ conţine drama lui Hamlet, iar „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut“ este antiteza care îl însoţeşte pe nemuritorul Luceafăr… De fapt, nici nu mai contează realitatea, cronologia şi „poza color“ a subiectului, importantă este ideea, expresia, transpusă prin influenţa pe care o exercită asupra lumii reale sau spirituale. Nu avem habar dacă Homer a existat, dar el este simbol şi sinonim al marii spiritualităţi a Greciei antice, nu ştim nici dacă Shakespeare a scris celebrele piese, sau a fost doar un paravan pentru adevăratul autor, dar numele său reprezintă, ba chiar se confundă cu teatrul. Existenţa istorică a lui Abraham, Moise, sau chiar a lui Isus nu este probată, dar şirul acesta divin şi legendar a creat cea mai puternică formă de spiritualitate din istoria lumii, monoteismul iudeo-creştino-islamic. Ce frumos spune Herder că ideea sau expresia pe care creatorul a introdus-o în sufletul nostru este „cea mai adevărată şi cea mai profundă parte“ a sufletului său! Herder nu foloseşte sintagma „adevărata parte“, ci sintagma „cea mai adevărată“, fiindcă în sens pur, absolut, „adevărul“ sau „adevăratul“ nu există şi nu poate exista, ca şi infinitul, ci doar ca tentaţie sau intenţie – o căutare.
De aceea se pune întrebarea „Cine l-a cunoscut“ – în cazul de faţă, pe Vadim? Fiecare respondent a rămas cu o simplă şi singuratică imagine a lui, o secvenţă care l-a impresionat. De la asocierea cu ideea de pamflet, la duioasa sintagmă cantabilă „iubită mamă“, de la vreo schimă furioasă dintr-unul din nenumăratele sale scandaluri, la simbolul naţionalismului. Fiecare l-a cunoscut într-un fel pe Vadim – dar, revenind la logica lui Herder – nu pe adevăratul Vadim. Însă, dacă într-o clipă de căutare, scoatem din rafturile sufletului sau memoriei acea poză alb-negru, se dezlănţuie un fel de explozie – un fel de Big Bang, iar un univers întreg ne apare din acea sămînţă, din acea secvenţă singuratică. Asta e şi povestea fotografiei – poza color este plină de detalii… „colorate“, trecătoare, deci prea puţin semnificative; fotografia alb-negru restrînge totul la binarul originar, la contrastul creator, pentru ca, peste vreme, să permită minţii şi sufletului celui care o priveşte să exploreze fără limite universul concentrat în acea esenţă.
Nici măcar cei care au împărţit decenii cu un asemenea univers precum Vadim, nu aveau cum să-l cunoască decît într-o oarecare măsură. Mulţi au în faţă atîtea imagini colorate cu el, în atitudini teribile, picante, majoritatea fiind pline de ce nu era el, în esenţă. Aceasta, deoarece colorul, în toată opulenţa nuanţelor sale, este pe cît de interpretabil, pe atît de specific efemeridelor comerciale – pe cînd alb-negrul este esenţă, expresie, artă. Important este să ai – sau să cauţi – şi să păstrezi în sufletul tău acea imagine alb-negru, pentru că este cheia unui univers, fiind „cea mai adevărată şi cea mai profundă parte a sufletului“ său.
Corneliu Vadim Tudor s-a născut pe 28 noiembrie, a fost un fiu, tată şi soţ excepţional, un mare gazetar, un scriitor şi poet cu pasaje de geniu, un om politic vizionar şi dedicat, conducător de partid patriot, un orator magnific, un prieten loial – dar toate acestea sînt imagini color care poartă, începînd cu un regretabil 14 septembrie, marca trecătorului, doliul. Vadim este pictat în sufletul meu în esenţele pure ale contrastului, nu are clipă de început şi de sfîrşit, este singulara secvenţă alb-negru care exprimă o întreagă lume, acel efemer care cuprinde eternitatea.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI