Despre viaţa lui Eminescu

in Lecturi la lumina ceaiului

Poate cea mai înfloritoare literatură despre literatură ne-a oferit-o existenţa fizică şi socială a lui Eminescu. Cele mai nemaipomenite elucubraţii, cele mai mari fantasmagorii, cele mai mari indiscreţii şi colportări – de la bîrfa ordinară pînă la compasiunea sublimă – le-a suportat existenţa fizică a lui Mihai Eminescu. Cred că dacă poetul ar fi putut să parcurgă măcar o parte din amănunţitele şi fadele biografii pe care posteritatea i le-a dedicat, nici n-ar mai fi vrut să fie. S-a spus că era bolnav, şi s-a justificat prin boală talentul său; s-a identificat geniul (ce tristeţe!) cu nebunia; i s-au catalogat femeile, a fost măsurat cu metrul (al cărui etalon se păstrează la Londra), s-au făcut consideraţii despre lungimea şi lăţimea frunţii lui; mai mult decît atît, şi groaznic, după moarte, i s-a cîntărit creierul, vai, Doamne!, după moarte i s-a cîntărit creierul!…

S-a constatat că bani, atîţia cîţi i-ar fi trebuit, a avut, dar a fost risipitor; s-a constatat că, dimpotrivă, a fost sărac şi umilit, şi neînţeles de societate, deşi după moartea lui, şi cei care nu-l văzuseră susţineau că l-au văzut cu ochii. S-a constatat că a putut studia la Berlin. S-a constatat că nu a putut studia la Berlin. S-a constatat că poezia ,,Atît de fragedă” a scris-o pentru o femeie, dar a dăruit-o la trei; s-a constatat că era cult. Că era elegant. Că nu era elegant. Că avea ceas de aur cu cheiţă şi inel cu monogramă pe care, spre lauda lui, nu l-a vîndut la vreo beţie. S-a constatat că era beţiv. S-a constatat că nu era beţiv. Că era idealist, materialist şi multe altele.

În general, i s-a acreditat o viaţă de om ultrasensibil, trist şi, din punct de vedere al fericirii intime, ratat. Să fi fost aşa? Totul se potriveşte, totul nu se potriveşte.

Literatura nu se face cu justificări. Numai după ce literatura este făcută, ea îşi poate găsi şi justificări. Foarte mulţi au încercat să justifice geniul eminescian prin viaţa sa. Ce eroare! Viaţa lui Eminescu este interesantă pentru că e viaţa lui Eminescu. Altfel, multe alte vieţi de intelectuali morţi, ultrasensibili şi jigniţi de societatea vremii, vieţi la fel de febrile ca şi viaţa lui Eminescu, sau vieţi şi mai febrile, au fost. Dacă, dintr-o pricină sau alta, dintr-o tristeţe sau alta, dintr-o înfrîngere sau alta, Eminescu n-ar mai fi ajuns să scrie ,,Luceafărul” şi ,,Oda în metru antic”, sau, printre mult prea obosite degete, ,,Kamadeva, zeul indic” i-ar fi zburat spre neant, el, marele Eminescu, n-ar mai fi fost marele Eminescu.

E adevărat că ne interesează cum respira el. Vrem să învăţăm cum respira el. Cine ştie, poate vom putea şi noi scrie ,,Luceafărul”, sau ,,Oda”, sau ,,Glossa”, sau ,,Kamadeva”.

Dar ,,Luceafărul” l-a scris el. Domnia-sa, Domnul acestei ţări, Mihai Eminescu.

Despre înfăţişarea lui Eminescu

Mult mai uşor ni-l putem imagina fizic pe Ştefan cel Mare. Mărturia lui Neculce despre Ştefan cel Mare este mai pregnantă şi mai în relief decît orice film documentar s-ar fi făcut (dacă ar fi existat film) sau dacă se va face despre Ştefan cel Mare, chiar şi atunci cînd arta filmului din viitor se va perfecţiona într-atît încît să se poată filma trecutul arhaic. Mult mai uşor ni-l putem imagina ca făptură pe Bălcescu sau pe Avram Iancu. Marii oameni politici s-au implicat în mişcarea masselor într-atîta, încît chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poartă pecetea acţiunilor lor.

Infinit mai uşor ne este să ne imaginăm făptura lui Caius Iulius Caesar trecînd Rubiconul sau prăbuşindu-se străbătut de pumnalele lui Brutus, în Senat. Pe Eminescu noi poate de aceea îl simţim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră; noi, fiecare dintre noi, nu ni-l putem imagina decît ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atîtea feluri ca înfăţişare, în cîte feluri sînt ca înfăţişare cei care-i înţeleg opera, cei care-i adaugă monada cu propria lor monadă. Chipul lu vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existenţă, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimica. Dovada este că nici unul dintre pictorii noştri vestiţi, nici unul dintre înzestraţii noştri sculptori nu şi l-au putut imagina convingător ca şi fiinţă.

El nu putea să fie nici înalt şi nici scund, nici gras şi nici slab, nici brunet şi nici blond, pentru că partea lui de trup sînt cuvintele lui, cuvintele lui scrise şi rămase nouă.

Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al ,,Odei în metru antic”.

NICHITA STĂNESCU

COMENTARII DE LA CITITORI