Destinul ingrat al unor capodopere

in Polemici, controverse

Cîteodată, soarta operelor de artă este deosebit de agitată. Ele nu numai că nu cuceresc sufragiile unanime, dar de multe ori sînt întîmpinate cu răceală sau chiar cu ostilitate. Contemporanii au refuzat cutare sau cutare creaţie artistică, ridiculizînd-o şi stigmatizînd-o, pentru ca aceeaşi operă de artă, aproape incredibil, după numai cîteva decenii, să fie aşezată în tezaurul valorilor universale.
Nu e curios, de pildă, că însuşi Verdi, idolul sacru al muzicii de operă italiene, a fost fluierat chiar în templul său? Opera lui, intitulată ,,O zi de domnie”, a căzut spectaculos în seara premierei de la Scala din Milano, în 1840. Istoria se va repeta, erou fiind, de data aceasta, nu mai puţin legendarul Puccini. În ziua de 17 februarie 1904, spectatorii care asistau la premiera operei ,,Madame Butterfly” au fluierat minute în şir, indignaţi şi scandalizaţi. Au trecut doar cîţiva ani şi aceşti furioşi şi-au modificat opiniile. De atunci şi pînă azi, ei şi urmaşii lor nu vor conteni să aplaude cu entuziasm capodopera pucciniană. Nici titanul operei dramatice, Richard Wagner, n-a fost scutit de neînţelegerea mulţimii. Avea 50 de ani şi o faimă bine stabilită cînd, după 164 de repetiţii personale cu opera ,,Tannhäuser”, îşi încearcă marea şansă la Opera din Paris. Rezultatul e un fiasco total, spectacolul terminîndu-se într-un adevărat vacarm. În acel an, Wagner, profund afectat, va părăsi pentru totdeauna Parisul. Mai este cazul să arătăm cît e de divinizat azi, pe aceeaşi scenă unde a fost hulit acum mai bine de un secol? Pentru a încheia cu domeniul muzicii (unde exemplele ar putea fi mai numeroase), amintim de Hector Berlioz, a cărui bucată ,,Opt scene din Faust”, devenită apoi ,,Damnaţiunea lui Faust”, a fost caracterizată de un muzician (prieten al lui Goethe!) drept: „o excrescenţă, rămăşiţă a unui avort produs de un incest odios”. Posteritatea, însă, l-a aşezat pe Berlioz la locul de onoare ce i se cuvenea şi a păstrat doar pentru o eventuală arhivă a infamiei sau a incompetenţei spusele acestui oarecare X.
Nici în vastul univers al artelor plastice lucrurile nu stau altfel. ,,Rondul de noapte” al lui Rembrandt a stîrnit protestele vehemente ale contemporanilor, iar Van Gogh, pînă la sfîrşitul vieţii, nu a vîndut decît un singur tablou. Cîteva din lucrările lui Constantin Brâncuşi, unul din puţinii deschizători de ere în istoria sculpturii, au fost catalogate drept „obscene”, iar artistul a fost silit să şi le retragă din locul unde le expusese. Apoi, marele, bizarul şi extraordinarul nostru Ion Ţuculescu a fost aspru judecat de către criticii vremii lui ca fiind „brutal” şi acuzat de a fi „lipsit de simţul culorii“. Faptul nu ne miră, opinii similare fiind formulate şi cu prilejul unei expoziţii Picasso, la Zürich, cînd pînzele artistului spaniol au fost considerate (de către o recunoscută somitate) „o expresie tipică a schizofreniei”.
Dar, probabil cea mai elocventă pagină de totală derută au înscris-o în rîndul contemporanilor pictorii impresionişti. Aceşti „urgisiţi“ şi „blestemaţi”, aceşti „caraghioşi care vor să-şi zică pictori, din cauză că li se dă dreptul de a expune în saloanele oficiale“, vor face să izbucnească un uriaş hohot de rîs colectiv, deschizînd, în anul 1863, la Paris „Salonul Refuzaţilor”. Edgar Manet, exponent de seamă al noului val, se prezintă în această confruntare cu o pînză care va răscoli profund spiritul conservator şi coclit al burgheziei franceze: ,,Dejunul pe iarbă”. Tabloul, condamnat şi hulit, provoacă deopotrivă rîsul, furia şi frica, dar va deveni cu timpul unul dintre cele mai apreciate şi celebre din lume, ca şi ,,Olympia”, aparţinînd aceluiaşi pictor, pînză care a supravieţuit ca prin minune mulţimii indignate şi scandalizate. Selectul public parizian s-a amuzat enorm, timp îndelungat, în faţa unor picturi semnate de Monet, Renoir, Degas, Sisley, Pissaro. Astăzi, aceleaşi lucrări fac faima marilor muzee din capitala Franţei.
Nici marii literaţi n-au fost scutiţi de spiritul contestatar al vulgului, uneori ostil oricăror înnoiri. Încă de la începutul carierei sale, Victor Hugo gustă din băutura amară a neînţelegerii. La prima reprezentaţie, piesa ,,Marion Delorme” eşuează cu răsunător ecou. Exemplul cel mai grăitor prin absurditatea lui pare a fi, totuşi, cel al lui Charles Baudelaire. În 1837 apare volumul ,,Les Fleurs du Mal”, care înmănunchează aproape toată opera poetului damnat. Cartea sa este imediat ostracizată, poeziile fiind considerate „o jignire gravă adusă moralei publice“. Volumul este confiscat, iar autorul, condamnat la plata unei amenzi. A fost, poate, una din cele mai penibile erori de apreciere, pe care miile de ediţii ulterioare, în toate limbile, n-au putut-o atenua.
Istoria unor opere de artă, ca şi aceea a unor mari descoperiri ne demonstrează convingător ce greu se poate face o apreciere obiectivă în aceste domenii. Sancţiuni se dau şi se pot da oricîte şi oricînd. Corectitudinea lor nu o poate cîntări decît posteritatea. Timpul, acest implacabil şi inatacabil judecător, numai el poate da verdicte. Pentru că, dintre multele catarge care se avîntă pe Oceanul deloc Pacific al artei, foarte puţine vor ajunge la ţintă, pe Ţărmul Împlinirii. Pe celelalte, din păcate (sau din fericire?), le vor înfrînge „vînturile, valurile“.
DORIN ALMĂŞAN

COMENTARII DE LA CITITORI