Destinul unei naţiuni

in Editorial

Cînd te naşti şi creşti cu gîndul că eşti urmaşul lui Decebal şi al lui Traian, cînd ţi se şopteşte la ureche că provii din neam de luptător, cînd ştii că strămoşii tăi au fost „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, îţi creşte subit gradul legitim de mîndrie şi dă în pîrg acel strop nativ de patriotism.
Pe măsură ce înaintezi în vîrstă şi laşi în urmă copilăria şi adolescenţa, începi să te dai cu capul de pragurile vieţii, iar cei mari, de la vlădică la opincă, încep să te contreze şi să-ţi pună la îndoială cunoştinţele sedimentate în fragedă pruncie. Forţa cu care ai intrat în viaţa reală începe să se lovească de fel şi fel de placaje, mai mult sau mai puţin ostile. Puterea tinereţii, voinţa de a schimba sistemul şi a trăi într-o lume mai bună, se lovesc brutal de inerţia celor care, între timp, s-au transformat în sălcii plîngătoare la marginea viselor cu care ei înşişi au intrat în viaţă. Ei vin acum la tînărul plin de viaţă, energie şi dorinţă de luptă, să îi demonstreze că nu are nici o şansă şi că cel mai bine (pentru ei) este să stai cuminte în banca ta, alături de restul rataţilor naţiunii. Mai mult, atunci cînd vin să-ţi taie elanul, îţi transmit şi mesajul ca nu cumva, Doamne fereşte, să nu stai ascultător în rînd, pentru că ei, plebea, nu îl acceptă pe cel care este altfel. Rebel fără cauză nu poţi fi, pentru că nu-ţi mai arde să-i salvezi, precum nu-ţi mai arde nici să te sacrifici.
Sînt sigur că Naţiunea Română, această masă de oameni care formează poporul, a vrut cîndva să fie un neam puternic, vertical, doritor de pace, curajos şi independent de orice Poartă Orientală sau Occidentală. Acest neam a pornit bine la drum, exact cum ne-a învăţat Istoria în clasele primare.
Chiar dacă Sarmizegetusa a fost trădată, iar romanii au năvălit în sufragerie, nu avem nici un motiv să credem că gena noastră nu ar fi una bună. Avem exemple de oameni mari şi ne mîndrim cu un număr de voievozi excepţionali.
Ne dăm urmaşii lui Decebal şi ai lui Traian, dar avem rezerve cînd e vorba de simbolurile dacice. Ne dăm viteji, dar nu avem tăria de a rămîne verticali. Ne dăm cinstiţi, dar în Europa actuală sîntem priviţi ca tîlhari, violatori, ciorditori şi cerşetori. Ne dăm intelectuali şi ne mîndrim cu valorile noastre culturale, dar în România începutului de mileniu, diploma de Bacalaureat este mai dificil de obţinut decît admiterea la facultate.
Naţiunea Română nu a vrut şi nu vrea să fie aşa. Ideea de român nu trebuie să fie confundată cu altă etnie. Trebuie curăţată şi adusă la rangul pe care-l merită. Noi, românii, avem un destin măreţ, care nu implică pierderea demnităţii. Putem să oferim mai mult decît ne putem imagina şi ne putem regăsi drumul pe care l-am început în urmă cu mii de ani.
Nu trebuie să plîngem cînd ne privim copiii că nu ştiu ce vor face în viaţă. Nouă ne trebuie puterea să îi creştem şi să îi educăm, în aşa fel încît, atunci cînd vor fi pe cont propriu, să ducă mai departe dorinţa de schimbare, patriotismul nativ şi dorinţa de a realiza ceva grandios. Noi, cei care acum avem destinul ţării în mîini, avem datoria morală de a-i educa în spiritul demnităţii şi onoarei.
Viitorul nostru trebuie să fie unul bun şi, pentru asta, cei care azi pot face ceva să se gîndească dacă este cazul să rămînă pe marginea unui şanţ şi să plîngă, sau să se ridice şi să spună că e timpul unei schimbări întru binele naţiunii. Nu vă mai întrebaţi „de ce?”. Întrebaţi-vă „de ce nu?”.

DAN ALEXANDRU

COMENTARII DE LA CITITORI