Dialog în tren

in Tabletă de scriitor

Deunăzi, întorcîndu-mă cu un tren personal din provincie, să uit de singurătate şi să-mi treacă timpul mai uşor, m-am dat în vorbă cu compatriotul meu din compartiment, vorbind despre una, despre alta, mai ales despre viaţa grea pe care o trăiesc românii în vremurile actuale… Fără să se ferească, omul, în sinceritatea lui, îmi vorbea deschis, ca unui prieten, cunoscut cine ştie de cînd şi de care s-ar fi legat chiar anumite evenimente din viaţa noastră…

– Domnule, uite care e treaba: nu vă cunosc şi nu mă cunoaşteţi; eu vin de la Buzău, care e la o aruncătură de băţ de Bucureşti, dacă putem spune aşa… Două-trei ore de mers cu un tren personal ca ăsta pînă în capitală – îmi zice el, fără să-1 fi întrebat de unde vine şi unde merge… Am o vîrstă, dar ceea ce se întîmplă azi cu neamul românesc, condamnat la pieire de cînd cu democraţia asta, nu am mai văzut pînă acum… Eu, pînă în 1989, am fost inginer agronom… De dimineaţa şi pînă seara eram pe teren, cu agricultura… Şi-am lăsat în urma mea, odată cu tinereţea, livezi, vii, cîmpii întinse, cu lanuri unul şi unul… Acum, cînd mă uit şi văd ce dezastru este, îmi vine să plîng… Dar nu am ce să fac… Dacă aş avea o putere, aşa cum o avea Vadim Tudor, cu vocea lui tunătoare, m-aş lua de gît cu toţi demolatorii de ţară… Nu mi-ar scăpa nici unul… O, Doamne, cum s-au dus anii!… Nu-mi vine să cred. Hoţii, bandele de mafioţi politici l-au furat şi i-au creat atîtea greutăţi, încît omul nu a mai suportat şi s-a prăpădit mai mult de necaz că nu a putut să-şi apere ţara de atîta ciocoime… Cîţi români nu sînt bolnavi cum a fost el, şi, uite, trăiesc, numai că ei nu au avut a se lupta cu nimeni, cum o făcea el.

Mă uit la călătorul din faţa mea – la început, l-am bănuit a fi tăcut, chiar posac, doar că el vorbea încontinuu, şi eu nu puteam zice o vorbă. Şi vorbea în graiul românilor noştri obişnuiţi, simpli, în mijlocul cărora a lucrat de tînăr, de îndată ce a absolvit facultatea de agronomie, după cum tocmai îmi mărturisise. Era clar că îi place să vorbească… Vocea omului necunoscut, din popor, este aidoma cîntecului revărsat din fluierul unui baci măiestru, învingînd furtunile, ploile şi urletul lupilor în vîrful muntelui.

– De ce credeţi că nu merge nimic bine în ţara noastră?, îl provoc…

– Vă răspund simplu… Pentru că sînt prea mulţi hoţi care s-au băgat în politică doar ca să se îmbogăţească pe spatele sărmanilor. Au furat milioane de euro şi, cu un an sau doi ani de închisoare cu suspendare, îi vezi că scapă… Şi nimeni nu face nimic… Pe cînd lui Vadim Tudor i-au turnat procese peste procese, făcîndu-l să plătească tuturor despăgubiri, pînă ce l-au adus în sapă de lemn şi, apoi, l-au băgat în groapă.

– Văd că aveţi numai cuvinte de apreciere şi compătimire pentru Tribun; dar de ce o faceţi?

– Cum să nu o fac, domnule, cînd el era simbolul românismului şi al dragostei de ţară?… Şi nu era deloc prefăcut. El ce simţea, aia zicea!… L-am iubit pentru cultura lui şi fiindcă lupta pentru dreptate şi pentru pentru demnitatea acestui popor. A fost un mare erou al acestei Românii… Rar se vor mai naşte astfel de oameni… Pentru mine, el va rămîne unicul român adevărat, cinstit, corect.

Şi, din vorbă în vorbă, fără să-i fi destăinuit faptul că împărtăşesc deplin sentimentele lui privind personalitatea complexă a lui Corneliu Vadim Tudor, am ajuns în gara de destinaţie şi ne luăm rămas bun cu strîngeri calde de mîini, aşa cum făcea Tribunul strîngînd la piept Tricolorul ţării sale, pe Cîmpia Libertăţii.

Ce păcat că el nu mai este printre noi! Oamenii continuă să-l iubească şi să vorbească frumos despre dînsul.

Călătorul din tren nu era nici peremist, nici vadimist. După felul cum vorbea, am înţeles că ţinea cu dreptatea şi-l avea ca reper pe Vadim, detestînd, după cum am observat, acest capitalism care ne-a schimonosit neamul, ne-a urîţit existenţa şi ne-a amputat sentimentul iubirii dintre oameni.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „ Amurg sentimental”

 

Anii trec – amintirile rămîn

COMENTARII DE LA CITITORI