DIAVOLUL DEZBINĂ ŞI STĂPÎNEŞTE (1)

in A nu se citi noaptea

 

 

Medicii văd femeia ca pe o creatură imperfectă, inferioară. Astfel, în Secolul al XVI-lea, savantul Levinus Lemnius, umanist creştin care a studiat la Gand şi Louvain, se întreabă pe un ton grav: de ce o femeie înecată pluteşte pe burtă la suprafaţa apei, în timp ce bărbatul pluteşte pe spate? Iată explicaţia autorului, în ,,Les Occultes Merveilles et Secrets de nature“, carte publicată la Paris, în 1574, şi bestseller al epocii: bărbatul reprezintă căldura şi lumina, aşa că priveşte în chip natural către cer, spre Dumnezeu, în timp ce femeia e legată de umiditate şi răceală. De asemenea, Lemnius afirmă, ca mulţi alţii, că bărbatul miroase frumos în mod natural, pe cînd femeia „abundă în secreţii“ şi „pute“.

O teză care vine de departe: latinul Plinius cel Bătrîn scria deja că, în contact cu sîngele menstrual, florile se ofilesc, fructele se alterează, iar tăişul unei arme se toceşte.

O asemenea literatură, din care evocăm aici o parte infimă, era, pe atunci, larg răspîndită şi acceptată. Şi, paradoxal, în timpul Renaşterii, cînd se afirma Raţiunea, mulţi oameni luminaţi au adoptat această viziune. Femeia, în ochii lor, reprezenta natura. Pe care ei voiau s-o domine. Această dominaţie era condiţia necesară pentru construcţia civilizaţiei pe care doreau s-o realizeze. Pentru ei, campania de persecuţii contra vrăjitoarelor putea fi asimilată cu exorcizarea unui trecut blestemat, în folosul raţiunii. Iraţionalul şi raţionalul s-au aliat, astfel, împotriva femeilor. Vînătoarea de vrăjitoare nu trebuie pusă exclusiv pe seama unei Biserici retrograde, îngrijorate şi autoritare, ci şi pe seama unor oameni dedicaţi progresului.

În 1615, astronomul Johannes Kepler, savantul care a descoperit legile mişcării planetelor în jurul Soarelui, şi-a văzut mama acuzată de vrăjitorie. Înzestrată cu darul de a vindeca, femeia avea aspectul şi purtarea care erau atribuite, în general, vrăjitoarelor: slabă, negricioasă, limbută şi arţăgoasă. Ea practica, de asemenea, astrologia. Actul de acuzare a declarat-o vinovată de aproape toate relele petrecute în ţinut: moartea a 2 copii, dispariţia unei tinere luate „de diavol“, paralizia unui bărbat, nemaipunînd la socoteală farmecele contra animalelor.

Kepler a apărat-o şi a izbutit să anuleze procesul, pentru vicii de procedură – probabil, folosindu-şi relaţiile şi mituind pe cine trebuia. Dar şi el o credea vinovată, considerînd că acuzaţiile erau, măcar în parte, reale. „Cunosc, spunea el, o femeie al cărei spirit chinuit nu a contribuit la progresul culturii, lucru deloc ciudat la o femeie (sic!), şi care, în plus, tulbură autoritatea oraşului şi se pune singură într-o situaţie jalnică“. Totuşi, el n-a încercat s-o facă să renunţe la astrologie: „Astrologia e, desigur, o fetiţă smintită, dar, Doamne, ce s-ar întîmpla cu mama ei, această astronomie atît de rezonabilă, fără fetiţa asta nebună? Lumea, oricum, e şi mai nebună. (…) Iar plata matematicienilor e atît de subţire încît, fără cîştigul fetiţei, mama ei ar suferi de foame“.

Notăm, printre reproşurile pe care fiul i le face mamei, tulburarea cauzată „autorităţii oraşului“. Puterea politică se întărea în epocă şi privea lumea vrăjitoriei ca pe un soi de contraputere. Iar în lupta cu vrăjitorii şi vrăjitoarele, prinţii şi regii au putut să-şi afirme puterea. Mai ales că Biserica avea nevoie de ajutorul lor. În ţinutul Dauphiné, magistraţii laici au preluat ştafeta de la inchizitori şi au descoperit sute de vrăjitoare. Judecătorii regelui îi depăşeau, aşadar, pe cei ai Papei şi, uneori, păreau mai zeloşi şi mai severi decît dominicanii. Iată, deci, 3 aliaţi în vînătoarea de vrăjitoare: Inchiziţia catolică, „moderniştii“ şi puterea civilă. Există, însă, şi al 4-lea aliat: protestanţii.

Lambert Daneau, pastor, teolog şi jurist, foarte apreciat de calvinişti, publică în 1574, la Geneva, o carte în care se arată îngrijorat de „nenumăraţii vrăjitori“, nobili sau ţărani, savanţi sau analfabeţi, răspîndiţi în toată Franţa. Autorul este indignat de toleranţa cu care sînt trataţi. Dacă ar fi după el, ar da sentinţe mai aspre. Şi nu e singurul, nici pe departe.

Fireşte, în cîteva procese de vrăjitorie, sau posedare demonică, se întîmplă ca unii catolici să-i acuze pe protestanţi. Dar, uneori, ei sînt aliaţi. Astfel, istoricul Marc Venard vede în vînătoarea de vrăjitoare „o mare luptă ecumenică“. În epocă, César de Bus, un canonic din Cavaillon, compară situaţia catolicilor şi protestanţilor cu aceea a 2 adversari care, fiind pe punctul de a se încăiera, îl văd apărînd pe diavol, „duşmanul lor comun, feroce şi teribil de crud“. Concluzia lui de Bus: înţelepciunea le impune şi unora, şi altora, să facă „front comun contra lui“. Marc Venard scrie: „Într-un fel, la sfîrşitul Secolului al XVI-lea, creştinii francezi, dezbinaţi, dar condamnaţi să trăiască împreună, s-au reconciliat în jurul rugului pe care arde unealta lui Satana“. O concluzie cam pripită, poate, dar care are meritul de a semnala un adevăr uitat: în această „vînătoare“, inchizitorii nu duc lipsă de ajutoare. Ei au fabricat, împreună, un ansamblu de reprezentări ale unei lumi subterane şi diabolice, ale unui cult criminal, despre care teologii şi demonologii (o specialitate nouă) au afirmat că ataca, pentru a le distruge, chiar temeliile credinţei creştine.

* * *

Vrăjitoarele sînt, aproape totdeauna, bătrîne. Inchizitorii, martorii şi delatorii atacă, de preferinţă, văduvele şi femeile fără bărbat, pentru că sînt lipsite de apărare, pentru că sînt mai vulnerabile. Ele sînt, de asemenea, urîte, zdrenţăroase, ştirbe, cu părul încîlcit, cu nasul lung şi ascuţit, plin de negi şi de felurite excrescenţe, uneori, cu fire de păr în bărbie, pentru că, foarte des, prin anumite trăsături, vrăjitorii şi vrăjitoarele seamănă cu ţapul, animal malefic: pot avea, de exemplu, picioare cu copite despicate. Autoarea Armelle Le Bras-Chopard sugerează că nasul lung ar corespunde masculinizării, în epocă făcîndu-se o asociere între nas şi penis. Ea citeză un proverb provensal: „Cine are nasul mare are un mădular pe măsură“. Relativ la urîţenia vrăjitoarelor, Robert Muchembled subliniază, totuşi, că, în pictura germană de la sfîrşitul Secolului al XVI-lea, existau numeroase reprezentări de vrăjitoare tinere, frumoase şi goale.

O carte apărută în 1486 avea să contribuie la transformarea acestor femei în principalele victime ale Inchiziţiei. Lucrarea purta un titlu semnificativ: ,,Malleus maleficarum“ („Ciocanul vrăjitoarelor“). Autorii erau Heinrich Kramer şi Jakob Sprenger, inchizitorul german, consilier al Papei Inocenţiu VIII. Acest Sprenger cunoştea, probabil, lucrarea lui Jean Nidier, ,,Formicarius“, tipărită, pentru prima oară, în 1473, la Köln. Kramer, celălalt inchizitor, un alsacian din Sélestat, numit şi Institoris, avea o mare experienţă de „teren“, încheind cu succes numeroase procese în sudul Germaniei şi în Austria. Kramer avea, totuşi, la activ, şi un eşec usturător: la Innsbruck, unde arestase cîteva zeci de femei, populaţia se revoltase, în frunte cu episcopul. Acesta ordonase eliberarea femeilor, îl taxase pe Kramer drept idiot şi, uzînd de prerogativele sale, îl alungase din oraş. Nu-i mai puţin adevărat că, după ce l-a întîlnit pe Sprenger, Kramer s-a revanşat în alte locuri, şi la o scară mult mai mare.

Într-adevăr, la 3 ani după bula papală în care Inocenţiu VIII îi îndemna pe prelaţii germani să înteţească vînătoarea de vrăjitori „indiferent de sex“, Jakob Sprenger şi Heinrich Kramer au publicat împreună acest volum, ,,Malleus“, care le ataca aproape exclusiv pe vrăjitoare şi care a avut un răsunet considerabil. Era un pamflet de o violenţă extremă, plasat sub autoritatea pontificală (bula papală era tipărită pe primele pagini, lăsînd impresia că tot ceea ce urma era o punere a ei în practică) şi cerceta, în 78 de articole, originea şi dezvoltarea „ereziei vrăjitoarelor“. De data asta, vrăjitoria era asimilată, fără echivoc, ereziei. Inventarea tiparului a contribuit mult la influenţa exercitată de această lucrare: în 30 de ani, ,,Malleus“ a avut vreo 30 de ediţii, aproape toate în germană (excepţii: 2 ediţii franceze la Paris şi una la Lyon). Apoi, după o „perioadă moartă“, au fost reeditate încă 20 de ediţii (10 doar la Lyon), de la sfîrşitul Secolului al XV-lea şi pînă în 1669.

Cartea conţine relatări şi mărturii adunate în timpul proceselor, pretins autentice şi bine alese, pentru a îngrozi. Astfel, o femeie acuzată de vrăjitorie explica, în mărturisirile sale pe care autorii le reproduc cu vizibilă satisfacţie, cum tranşa în bucăţi sugarii morţi sau pruncii născuţi, apoi îi fierbea într-un cazan pînă cînd carnea se desprindea de os şi devenea o gelatină: „Din materia mai solidă, facem o alifie pentru vrăjile, plăcerile şi extazele noastre“.

Această (pretinsă) folosire a trupului de sugari explică de ce moaşele, mai mult decît alte femei, au fost acuzate de vrăjitorie. Pe atunci, multe naşteri sfîrşeau tragic, spre disperarea părinţilor. Copilul rămas nebotezat nu ajungea în paradis, iar Satana jubila. În consecinţă, ideea că moaşa îl slujea pe diavol a prins cu uşurinţă. ,,Malleus“ a consacrat acestor naşteri un capitol întreg, citînd, de pildă, cazuri în care moaşa-vrăjitoare înfigea o andrea în creştetul pruncului, de îndată ce acesta apărea pe lume. Un calcul straniu însoţea această afirmaţie: la Judecata de Apoi, demonii aveau să fie trimişi la chinurile iadului pentru vecie; or, Judecata se va face atunci cînd numărul aleşilor lui Dumnezeu va fi atins; prin urmare, demonii şi vrăjitoarele trebuiau să întîrzie cît mai mult acel soroc, înmulţind pruncuciderile. În felul acesta, demonii aveau să-şi amîne osînda veşnică.

Obsesia sexuală apărea peste tot. Vrăjitoarele erau acuzate că noaptea, în patul conjugal – soţul fiind întotdeauna adormit -, primeau vizita unor incubi (demoni masculini) cu care se „hîrjoneau“. Unele ar fi mărturisit că faceau colecţii de penisuri. Autorii faimosului ,,Malleus“ au trebuit să recunoască, totuşi, că nu au găsit niciodată, în cursul cercetărilor, o astfel de colecţie: vrăjitoarele – argumentau ei – erau viclene şi le ascundeau cu grijă, cel mai adesea, în cuiburi de păsări. Cîrcotaşii ar fi putut deduce, astfel, că inchizitorii şi ajutoarele lor nu ştiau să se caţere în copaci.

Alte lucrări povesteau istorii de acelaşi soi, dar fără a se limita la acuzaţiile contra femeilor. ,,Malleus“ şi-a datorat succesul, în bună măsură, aspectului său practic: servea inchizitorilor drept ghid, sau cod de procedură, cu exemple de trucuri ce permiteau demascarea presupuselor vrăjitoare, cu liste de întrebări precise, cu situaţiile în care puteau cere sprijinul puterii civile şi aşa mai departe. Jules Michelet, marele istoric din Secolul al XIX-lea, care avea teoriile lui – acum infirmate – despre vrăjitorie şi Inchiziţie, notează pe bună dreptate: „«Malleus», care trebuia purtat în buzunar, s-a tipărit într-un format puţin folosit pe atunci, micul in-octavo. Nu ar fi fost potrivit ca judecătorul încurcat, în timpul audierii, să deschidă un ditamai in-folio. Putea însă, destul de discret, să tragă cu ochiul pe sub masă şi să caute în manualul cu îndrumări“.

Evident, vînătoarea de vrăjitoare n-a început cu ,,Malleus“, care descrie multe episoade mai vechi, dar a atins, atunci, dimensiunea ei monstruoasă.

Pactul cu diavolul, aşa cum îl descriu inchizitorii (care îşi obţineau „informaţiile“ din interogatorii, adesea sub tortură), putea fi asociat cu rugăciuni adresate lui Dumnezeu sau sfinţilor. Spre sfîrşitul Evului Mediu, pactul a devenit exclusiv, precum cel al doctorului Faust. Persoana care îl semna trebuia, totodată, să hulească, să-L renege pe Dumnezeu ori să-L insulte, să profaneze prescuri şi aşa mai departe. Era o alianţă în exclusivitate cu puterea Răului.

Spre exemplu, în provincia italiană Friuli, în 1648, o cerşetoare tînără, denunţată de confesorul ei ca vrăjitoare şi posedată de la vîrsta de 7 ani, mărturisea că, de fapt, cedase demonului din cauza părinţilor care o maltratau, dar şi la îndemnul a două vrăjitoare: „Femeia Giacoma şi femeia Sabbata m-au instruit şi educat în vrăjitorie. (…) M-au chemat să mă alătur lor (…) şi, sub ameninţarea cu moartea, m-au pus să blestem credinţa în Isus Christos, zicîndu-mi că nu voi cunoaşte niciodată slava lui Dumnezeu, că trebuie să blestem de Dumnezeu şi pe Dumnezeu Însuşi, creatorul ei“.

Inchizitorii credeau, de asemenea, că pactul cu diavolul putea fi, uneori, mai explicit, respectiv un contract, pe care femeia trebuia să-l semneze. Astfel, în 1588, la Tribunalul din Baden-Baden, judecătorul o întreabă pe acuzată „dacă Diavolul a obţinut de la ea o semnătură, dacă semnase cu propriul ei sînge (şi cu ce fel de sînge), sau cu cerneală“.

* * *

Se cuvine a explica, fie şi sintetic, ceea ce se numeşte Inchiziţia spaniolă. Ea a fost creată, în 1478, de Papa Sixtus II, la cererea suveranilor Ferdinand şi Isabella, regii catolici ai Spaniei. Cînd a avut loc recucerirea Peninsulei Iberice de sub stăpînirea musulmană, evreii, consideraţi de creştini ca fiind inamici potenţiali, fuseseră constrînşi să se convertească în massă. Curînd, însă, noii stăpîni au vrut să verifice sinceritatea acestor convertiri. Cei doi suverani au obţinut de la Papă puterea de a numi inchizitori, ceea ce nu exonerează Biserica de propria răspundere pentru această istorie tragică. Ea s-a manifestat prin numeroase torturi şi execuţii, acte de care rămîne legat numele celui mai faimos inchizitor din Spania, dominicanul Torquemada, care a organizat acele tribunale la sfîrşitul Secolului al XV-lea. Pe lîngă evrei, Inchiziţia i-a atacat şi pe mauri. Şi, cu toate că, iniţial, vrăjitoria nu era domeniul ei, aceasta şi-a extins apoi activitatea, acuzîndu-i chiar şi pe tînărul Ignaţiu de Loyola, fondatorul Ordinului Iezuiţilor, şi pe Tereza de Ávila. I-a atacat, apoi, pe protestanţi, după care a cunoscut o recrudescenţă a activităţii în 1810, cînd trupele lui Napoleon au intrat în Spania, iar în 1834 şi-a încetat existenţa. În cartea ,,La Logique des bűchers“ (Le Seuil, 2009), Nathan Wachtel, profesor la Collčge de France, cercetînd arhivele lăsate de tribunalele Inchiziţiei iberice, arată că acestea, folosind practici raţionale, au contribit la apariţia unei modernităţi care anunţă sistemele totalitare din Secolul XX.

* * *

Jeanne des Anges – maica Ioana a Îngerilor – e numele unei călugăriţe, stareţa Mînăstirii Ursulinelor din Loudun, un orăşel din Poitou, în inima Franţei. Ea spune că, în septembrie 1632, a văzut nişte umbre, noaptea, pe cînd o sferă neagră traversa trapeza mînăstirii. Aşa începe o poveste spectaculoasă, care va tulbura întreaga Franţă.

Loudun nu e chiar un oraş liniştit. La începutul anului, a fost lovit de ciumă. Năpraznic. Şi, ca de fiecare dată, locuitorii şi-au pus întrebări despre originea molimei, încercînd să afle dacă aceasta era una divină, diabolică, sau, pur şi simplu, naturală. În rest, în spatele unui dublu lanţ de fortificaţii, locuitorii oraşului, catolici şi protestanţi, coabitează, de bine, de rău (mai curînd de rău, decît de bine). La sfîrşitul războaielor religioase, protestanţii sînt majoritari, dar trăiesc printre mînăstirile catolice implantate aici.

Foarte curînd, începe să circule un zvon: ursulinele sînt posedate de diavol; Vicleanul a pătruns în mînăstirea lor. Se decide ca maicile să fie supuse la ritualuri de exorcizare. Un asemenea ritual, numit „Ritualul Conciliului de la Trento“, a devenit oficial la începutul Secolului XVII.

Exorcismul este o practică străveche: s-au găsit texte sumeriene din Mileniul al II-lea î. Chr., cu menţiuni despre lupta contra forţelor malefice care chinuiau o persoană. Iar dacă Biblia evreilor nu dă nici un exemplu precis, un text găsit la Qumran îl descrie pe Avraam exorcizînd „un duh rău“ care-l lovise pe faraon. În lumea evreiască din vremea lui Isus, exorcismele erau practicate pentru alungarea demonilor (Matei XII, 27). Isus Însuşi a alungat mai mulţi, dar fără a recurge la gesturile magice tradiţionale.

Biserica, la începuturi, a practicat şi ea exorcismul. În Secolul al IV-lea, episcopul de Poitiers, Ilarie, i-a încredinţat această sarcină Sfîntului Martin. Acesta, însă, îl practica discret, avînd grijă să-i îndepărteze pe eventualii spectatori.

Nu este cazul la Loudun. Exorcismele au loc în piaţa publică. După un ritual nou, foarte spectaculos. Un veritabil teatru religios, cotidian. Iar posedatele din mînăstire se înmulţesc. Şi sînt aduse în faţa exorcistului, spre a fi izbăvite de demon. Spectacolul atrage mulţimile, care vin, uneori, de departe. Tinerele femei, cuprinse de convulsii, îşi sfîşie hainele, răcnesc blasfemii şi injurii cu conotaţie sexuală. Zilnic, sau aproape în fiecare zi, un alt demon se manifestă prin vocea uneia dintre ele, face dezvăluiri, care sînt înregistrate cu toată seriozitatea. Cel care-o poseda pe maica Ioana a Îngerilor, dar şi pe alte călugăriţe, îşi spunea Asmodeu (demonul plăcerilor „impure“, în Biblie şi în literatura evreiască. Alţi demoni care vorbeau prin gura călugăriţelor spuneau că se numesc Lascivitate, Copulaţie, Poluţie, sau Leviatan, simbol al păgînismului, în Biblie – n.a.). Asmodeu îl acuză pe Urbain Grandier, preotul parohiei Saint-Pierre du Marché, că le-a făcut farmece maicilor. Urbain Grandier era o figură: fiu al unui notar regal, bărbat înalt şi chipeş, excelent orator. Le ofensase, însă, pe ursuline, refuzînd să le devină confesor. Şi mai avea un cusur capital: nu era din Loudun; venise din ţinutul Sarthe. În fine – şi, poate, mai ales -, acesta era bănuit de a fi autorul unui pamflet împotriva cardinalului de Richelieu, atotputernicul ministru al lui Ludovic XIII. Torturat, Grandier îşi susţine nevinovăţia. Atunci, anchetatorii pretind că i s-ar fi găsit pe trup „semnul“ de vrăjitor. Drept care, la 18 aprilie 1634, e ars pe rug în Piaţa din Loudun.

(va urma)

JACQUES DUQUESNE

COMENTARII DE LA CITITORI