DIAVOLUL DEZBINĂ ŞI STĂPÎNEŞTE

in Alte știri

 

Această evoluţie nu priveşte doar Europa. În 1869, Japonia, grăbită să intre în rîndul ţărilor industrializate, aboleşte privilegiile feudale. Mii de bărbaţi şi femei părăsesc satele – şi, uneori, ţara – ca să umple oraşele. Curînd, ei se revoltă împotriva condiţiilor de muncă. În 1866, în Statele Unite, muncitorii creează un sindicat naţional şi cer ziua de muncă de 8 ore. Această schimbare radicală va mai lăsa, oare, vreun loc pentru Satana, pentru demoni şi pentru sabatul vrăjitoarelor? Sîntem tentaţi să ne îndoim. Şi totuşi, cel puţin într-o primă fază, se va produce, încă o dată, contrariul. Mai întîi, pentru că diavolul şi oştile lui n-au părăsit nicicînd satele, care, bineînţeles, nu se golesc de locuitori dintr-odată.
În Limousin, poţi auzi şi acum poveşti cu osîndiţi transformaţi în vîrcolaci, sau cu aşa-numiţii ,,eschantis“ (copiii morţi înainte de a fi botezaţi), suflete rătăcitoare, ce dansează în timpul nopţii, emanînd lumină. Vrăjitorii din Normandia au, şi acum, căutare. Ei încă se mai întîlnesc în adunări – sau sabaturi, dacă preferaţi – pe Muntele Margantin, la sud de Domfront, în noaptea de Sfîntul Ioan: Satana însuşi conduce balul, sub înfăţişarea unui ţap negru, care îi îndeamnă să danseze, goi, pe vrăjitorii şi vrăjitoarele ce soseau din Haute-Bretagne. În Périgord, spune Eugčne Le Roy, autorul celebrului roman ,,Jacquou le Croquant“ (1899), există un personaj ,,mai puternic şi mai cumplit decît diavolul“, numit ,,L’Aversier“, pomenit, adesea, în basme. Aşadar, iată-l pe diavol, depăşit ca întrupare a Răului! Ceea ce înseamnă o umilire pentru el. Oricum, acest Aversier are, mai peste tot, rivali sau imitatori. În ţinutul Berry, lumea se teme de cîrtiţa care distruge recoltele, de stăpînul norilor care atrage furtuna peste satul vecin, sau de cel care încheagă laptele şi aduce molima peste turme.
Toate aceste personaje ticăloase, suspecte, sînt, în general, nomazi: ciobani, vagabonzi şi, bineînţeles, ţigani. Într-un cuvînt, ,,străini“. Evident, instituţia ecleziastică e preocupată de aceste credinţe şi practici. Dar le tratează, pare-se, mai îngăduitor. Vrea, mai întîi, să le măsoare importanţa. Este ceea ce fac, de pildă, la Orléans, Monseniorul Dupanloup, în 1850, şi episcopul de Annecy, Monseniorul Rendu, în 1845. Aceştia trimit chestionare – o practică nouă – în diocezele lor. Statul participă şi el la aceste investigaţii. Avem un studiu făcut de Prefectura Moulins (Allier): un chestionar la care-au acceptat să răspundă 175 de preoţi şi care vizează, printre altele, ,,credinţele în prezicători şi vrăjitori“.
O treime din preoţi neagă existenţa ,,superstiţiilor“ în parohiile lor: poate că vor să termine mai repede ancheta, ori să arate că au izbutit să lichideze aceste obiceiuri, sau, pur şi simplu, asta e realitatea. Alţii arată că anumite credinţe dăinuie doar ,,în mintea cîtorva bătrîni naivi şi a unor femei ignorante“.
Totuşi, majoritatea preoţilor dezvăluie că enoriaşii lor, dacă nu cred în ,,prezicători“ şi ,,vrăjitoare“, cred, cel puţin, în cei care fac farmece şi în cei care le dezleagă (adesea, una şi aceeaşi persoană): bărbaţi sau femei care ştiu să ,,stingă focul“ din corpul unui om ars, să oprească o hemoragie ori, dimpotrivă, să facă farmece şi vrăji pentru a decima vitele, ori pentru a le face să devină sterpe.
Iar mentalităţile nu fac, întotdeauna, distincţia între magie şi religie. Mai ales că Biserica nu descurajează – nici pe departe – cultul sfinţilor consideraţi capabili să vindece o boală sau alta. Medicii, adevăraţii medici, constată că majoritatea practicilor extramedicale sînt însoţite de rugăciuni sau ritualuri religioase: dezlegătorul de farmece, numit, uneori, ,,vrăjitor“, rosteşte ,,Tatăl nostru“, ,,Ave Maria“ şi face des semnul crucii, eventual pe dos, sau orizontal. În 1860, Asociaţia Generală a Medicilor din Franţa le cere membrilor să-i recenzeze pe aceşti inşi care, într-un fel, le fac concurenţă. În anul următor, asociaţia publică o statistică acoperind 32 de departamente. În listă figurează 242 de vraci şi 220 de femei, din care 164 meşteşugari şi negustori, 92 agricultori şi… 163 de membri ai clerului. În plus, toate aceste persoane nu aparţin mediilor sărace şi puţin instruite, ceea ce se poate spune şi despre cei pe care îi îngrijesc.
În fine, vînzătorii ambulanţi răspîndesc broşuri cu titluri grăitoare: ,,Le Livre d’or du curé de campagne“, ,,Le Vrai médecin des pauvres“ (cu lista ,,sfinţilor vindecători“) sau ,,L’Almanach du Pčre Lajoie“. Unii vînd, de asemenea, foarte scump, două cărţi pe cît de misterioase, pe atît de faimoase: ,,Le Grand Albert“ şi ,,Le Petit Albert“.
Cele două lucrări ar data, asigură ei, de pe vremea Sfîntului Albert (Albert cel Mare, teolog şi filozof din Secolul al XIII-lea, al cărui elev, la Paris, a fost Toma d’Aquino).
Acest Albert cel Mare ar fi adunat, în a doua parte a vieţii sale, o mulţime de reţete orientale şi occidentale de medicină, cunoştinţe de alchimie, de magie – uneori, scrise în aşa fel încît să pară ininteligibile -, şi care, împănate cu diverse adăugiri, au fost tipărite 4 secole mai tîrziu, la Lyon. Potrivit unei tradiţii populare care dăinuie, aceste două cărţi ar fi aproape infernale, fiind considerate adevărate enciclopedii de secrete diabolice, tipărite de osîndiţi; cartea, se spune, prezintă mari riscuri – începînd cu acela de a deveni posedat – pentru orice ins care nu e vrăjitor. Autorul (sau autorii) pare, totuşi, să-i fi incitat pe cititori, provocînd suspans, pentru că mai multe ediţii au înscris în josul anumitor pagini, cu majuscule roşii, un soi de avertisment: ,,Întoarce pagina, dacă ai destul curaj“. Legenda mai pretinde că, aruncate în foc, aceste cărţi nu ard, ci sar pe jăratec sau explodează, fără a se distruge.
(va urma)
JACQUES DUQUESNE

COMENTARII DE LA CITITORI