Dicţionar mitologic

in Lecturi la lumina ceaiului

Aborigeni. Aborigeni – populaţia băştinasă dintr-un ţinut aflat departe de lumea civilizată. Cuvîntul vine din limba latină şi îi desemna pe primii locuitori ai vechii provincii Latium, care, mai tîrziu, contopindu-se cu troienii lui Enea, s-au numit latini, după regele Latinus.

Abundenţă = din belşug, foarte mult. Termenul are ca origine Abundenţa, divinitate alegorică romană, personificată de o femeie tînără, care purta cu sine Cornul Abundenţei, plin cu toate bunătăţile pămîntului. A fost identificată cu zeiţa romană Fortuna şi cu Amalteea din mitologia greacă, ea fiind capra care l-a alăptat pe Zeus copil, pe vremea cînd trăia într-o peşteră din Insula Creta, unde acesta, în joacă, i-a rupt un corn. De dragul lui, nimfele i-au umplut cornul cu de toate. Mai tîrziu, în Antichitate şi în Evul Mediu, oamenii îşi pictau pe faţada casei Cornul Abundenţei, aducător de belşug şi fericire.

Acropolă. Iniţial, însemna partea cea mai înaltă şi fortificată a unor oraşe greceşti. Sau loc de adăpost pentru populaţie, în caz de război, şi sediu al autorităţilor supreme. Mai tîrziu, Acropola era un deal, lîngă Atena, unde grecii din vremea lui Pericle (447-432 î. Chr.) au ridicat Partenonul, un templu impresionant în cinstea zeiţei Pallas-Atena şi a divinităţilor care trăiesc în Olimp. În interiorul templului se afla măreaţa statuie a zeiţei, cioplită de Fidias, numai în aur şi-n fildeş. Astăzi, din celebrul Partenon au mai rămas doar cîţiva stîlpi.

Alba Longa. Oraş din Latium, cu ziduri albe, întemeiat pe locul unde Ascaniu, fiul lui Enea, a găsit o scroafă albă. Este oraşul-mamă al Romei de mai tîrziu, pe care Iullus Ostilius, al 3-lea rege al Romei, l-a distrus către anul 650 î. Chr.

Amazoane. Femei războinice în mitologia greacă, fiicele lui Ares şi Afroditei. Apărînd pe malurile Mării Negre şi în Capadochia, au ajuns pînă în Sicilia. Au participat la războiul Troiei, împotriva grecilor, pentru a o răzbuna pe regina lor, Pentesileea, ucisă de Ahile. Erau numite androgine, fiindcă îşi tăiau sau îşi ardeau sînul drept, ca să poată folosi mai bine arcul cu săgeţi. Alte amazoane: Antiope, Hippolita, Lia, Talestriş.

Amfitrion, regele Tebei, căsătorit cu frumoasa Alcmena. Atras de farmecele ei, Zeus îi tot dădea tîrcoale, dar femeia nu şi nu. De aceea, a recurs la un şiretlic: atunci cînd Amfitrion era plecat la război, a luat înfăţişarea lui şi i-a sedus nevasta. Urmare acestui act, Alcmena a născut un băiat, Heracles. Şi Amfitrion, deştept, aflînd că pruncul este fiul lui Zeus şi, mai ales, că va deveni un mare erou, l-a crescut bine, dîndu-i o bună educaţie. Şi bine a făcut, căci, mai tîrziu, a avut numai de cîştigat de pe urma lui Heracles. Astăzi, amfitrionul (devenit substantiv comun) este gazda atentă şi generoasă cu musafirii, termen care nu e prea departe de etimonul său.

Stentor. Apărea, cîndva, în „Sportul populat“: „Vocea de tenor a lui Valentin Stănescu se auzea din tribune…“ Tenor? Care tenor? De fapt, cronicarul se referea la stentor, eroul grec din războiul Troiei, care avea o voce foarte puternică. Aşa era şi vocea lui nea Tinel, fostul antrenor al Rapidului, de stentor . La fel ca Dumitru lui Nae, care, doar cînd vorbea, ştia tot satul ce e în casa lui.

Arcadia. Provincie din Peloponez (Grecia), de o rară frumuseţe naturală, poate chiar Paradisul, care a produs numeroase legende, inspirînd pictori şi muzicieni. A rămas celebră expresia: „Et in Arcadia ego“ (Şi eu am fost în Arcadia), cu referire la nostalgia după un loc sau o fericire pierdută. Cuvînt sinonim şi cu tinereţea trecătoare.

Aurora. „Aurora cu degetele ei de roză bate la porţile Orientului“ (Caragiale). Ea era zeiţa dimineţii şi a luminii diurne în mitologia romană, preluată după zeiţa greacă Eos, fiica lui Hiperion. Acesta a avut 3 copii: Helios (Soarele), Selena (Luna) şi Eos (care nu trebuie confundat cu Eol, zeul vînturilor la romani.

Bacantele, sau Menadele, erau femei uşoare, damele de consumaţie de astăzi, care îl adorau pe zeul Bachus, trăind într-o nesfîşită beţie. Bacanelele, serbările date în cinstea lui Bachus, o vreme, au fost interzise de senatul roman. Se mai numeau şi Basaride.

Între Scilla şi Caribda = a te găsi între două pericole. Scilla era fata unui rege, pe care geloasa vrăjitoare Circe a transformat-o într-un monstru. Îngrozită de noua ei înfăţişare, fata s-a aruncat în mare, în acel loc apărînd un munte tot atît de înfricosător. În faţa lui exista un munte identic, Caribda. Navigatorii nu se încumetau să treacă pe acolo din pricina furtunilor teribile. Doar Ulise a reuşit, dar cu ce preţ? I-au pierit toţi marinarii. La fel a reuşit şi Enea. Acel loc se pare că se află în Strîmtoarea Messina de astăzi, între Sicilia şi Italia.

Charon. Era fiul lui Ereb (Haosul) şi al Nopţii. Barcagiu al Infernului, care primea sufletele morţilor de la Hermes şi le trecea cu barca pe celălalt mal al Styxului, primind un ban (obol; la români ort). Charon putea să facă acest lucru numai dacă mortul fusese incinerat sau înhumat după tradiţie. Altfel, umbra mortului rătăcea pe malul de dincoace al Styxului. Uneori, Charon se mai şi distra, trecînd dincolo şi cîte un personaj viu (precum Ulise), care, neapărat, trebuia să aibă asupra lui o ramură de aur, cadou pentru zeiţa Persefona, soţia lui Hades.

Casandra. Fiică a regelui Priam şi a Hecubei de la Troia. Avea darul profeţiei. Dar fiindcă i-a respins avansurile lui Apollo, acesta a pedepsit-o să nu fie crezută în profeţiile sale. Aşa s-a întîmplat cu cetatea Troia şi Elena lui Menelau, cu uciderea lui Agamemnon de către nevastă-sa, Clitemnestra, şi altele. Aceasta din urmă, înainte de a-l ucide pe Agamemnon, a ucis-o pe Casandra cu fiii ei, pe care îi avea cu Agamemnon.

Cerber, cîine cu 3 capete, paznic al Infernului. El avea grijă ca nici un suflet să nu se întoarcă din Infern, zădărnicind munca lui Charon. Dar a fost şi el păcălit. Mai întîi de Orfeu, cînd a coborît în Infern după Euridice. Apoi, de către Enea. Pînă la urmă, Heracles l-a îmblînzit şi l-a adus pe pămînt, după care l-a trimis la locul lui. Cerberul păzea mormintele şi morţii împotriva profanatorilor şi a fiarelor sălbatice.

Cîmpiile Elizee. Regiune paradisiacă de pe lumea cealaltă în care, spune legenda, ajungeau eroii şi oamenii plini de virtuţi. Paradisul. După unii, s-ar fi găsit pe Lună, după alţii în Insulele Fortunate (Canare), în Islanda sau, după Hesiod, chiar în centrul Pămîntului. De fapt, se găsesc la Paris, vezi Champs Elisées.

Dafnis. Păstor în Sicilia, se pare fiul lui Mercur. A făcut o pasiune aprinsă pentru nimfa Chloe. I-a inspirat pe mulţi artişti, printre care şi pe Maurice Ravel, care a compus baletul „Dafnis şi Chloe“.

Egida. „Sub egida Academiei Române…“ (Ziarele), adică sub protecţia, cu ajutorul. Aşa se numea armura Atenei, realizată din pielea caprei Amalteea şi prevăzută cu capul Gorgonei la mijloc.

Gorgona. În mitologia greacă erau 3 monştri marini, de gen feminin, Gorgonele, cu capul plin de şerpi: Medusa, Euriale şi Steno. Medusa avea darul să pietrifice cu privirea pe oricine. Doar Perseu a reuşit să-i taie capul şi să împietrească cu el duşmanii. Din sîngele Medusei a ţîşnit Pegas, calul înaripat.

Hecatombă. La greci, însemna jertfirea a 100 de boi, sacrificiu de mare însemnătate. Astăzi, cînd s-au născocit atîtea arme de ucidere în massă, cuvîntul este sinonim cu înjumătăţirea sau chiar dispariţia totală a omenirii.

Hermafrodit. Fiul lui Hermes şi al Afroditei. Nimfa Salmacida l-a iubit foarte mult şi i-a implorat pe zei să le contopească trupurile într-unul singur.

Hermiona. Fiica lui Menelau şi a Elenei. Făgăduită lui Oreste, fiul lui Agamemnon, a fost dată lui Neoptelem, fiul lui Ahile. La noi, o Hermionă era fiica adoptivă a lui Gheorghe Asachi, măritată cu istoricul francez Edgar Quinet, al cărui nume este dat unei străzi din Bucureşti.

Himeneu, zeul căsătoriei la greci şi la romani. Fiul lui Dionysos şi al Afroditei. Priap, alt fiu al celor doi, zeul fertilităţii de tot felul. Onan e din aceeaşi arie semantică.

Horus (fiul) şi Annubius (cîinele), care au ajutat-o pe zeiţa Isis să găsească rămăşiţele lui Osiris şi să le îngroape după tradiţie. (La greci, Antigona-Polinice-Creon. Sau, la noi, Gheorghiţă-Lupu-Vitoria Lipan. Era să zic Victoria Setubal).

Hipnos, frate geamăn cu Tanatos. Somn-Moarte. (Sau cum era odată o fată. Se numea Bolnavu şi s-a măritat cu unul Viorel Mortu, care a ajuns profesor în Brăila şi prieten cu Fănuş Neagu.)

Igea, o fiică de-a lui Asclepios. Cîndva, o marcă de batiste.

Iris, personificarea curcubeului la greci. Mesagera zeilor. Era o fată cu aripi de aur, care ţinea în mînă o nuia. Era şi mesagera Herei.

Lamia. Tînăra iubită a lui Zeus, căruia i-a făcut mai mulţi copii, pe care Hera i-a ucis pe toţi. Înnebunită de durere, devora orice copil. În cele din urmă, a fost prefăcută într-o căţea. (Lamia Beligan, actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti, este colegă cu Medeea Marinescu. De urmărit.)

Larii şi Manii. Duhuri protectoare ale casei şi familiei la romani.Aveau altare peste tot. Li se făceau jertfe. De aici, cuvîntul pomană (< pro mani= pentru man, sinonim cu pomniati, un dublet slavon.) În cinstea lor se organizau serbări, numite Parentalii sau Feralii.

Mater Matuta – protectoarea naşterilor la romani, sinonimă cu Ilitia la greci.

Melisa. Nimfă a regelui cretan Meliseu. L-a hrănit pe Zeus cu lapte de capră şi a învăţat poporul cretan cum să obţină mierea (gr. melissa=miere, tot de aici venind şi melasa).

Menesteu, regele Atenei, care a participat la cucerirea Troiei, pierind în lupte. Nici o legătură cu Menesteu, tovarăş de călătorie cu Enea, sau cu Menestrel, cîntăreţ popular autohton.

Moirele (Parcele). Zeiţele destinului la greci. Erau trei: Lachesis, care ţinea fusul şi deşira firul vieţii fiecărui muritor; Clotos, care lua hotărîri asupra vieţii oamenilor; Aropos, care tăia firul vieţii. Erau nişte urîte şi murdare.

Morfeu. Fiu al Somnului şi Nopţii. Zeul viselor, în care lua formă omenească. Avea aripi de fluture. În mîini ţinea frunze de mac cu care atingea pleoapele oamenilor. Sinonim cu Moş Ene de la noi, nelipsit din careurile enigmistice.

Nemesis. Zeiţa dreptăţii şi a pedepsirii duşmanilor. A nu se confunda cu Nemeea, vale din Argos, unde Heracle a ucis un leu fioros.

Nemesisianu. („Zboară, mă escrocule!“ – Carmen Galin).

Nestor. A participat la vînătoarea mistreţului din Calidonia, la expediţia Argonauţilor şi la războiul Troiei, de partea grecilor. Prototipul înţeleptului. (Nestor Ignat a fost doar un profitor într-o anumită situaţie).

Nicomah. Fiul lui Macaon şi nepotul lui Asclepios (Esculap). Tămăduitor de boli. A fost venerat ca un zeu.

Nike, zeiţa Victoriei la greci. Era reprezentată cu aripi larg deschice. După Hesiod, era sora lui Zelos (Ambiţia), Kratos (Forţa) şi Bia (Violenţă).

Panaceea, fiica lui Esculap.

Psiche. Personificare a sufletului uman, la greci. S-a îndrăgostit de Eros. Amor şi Psiche simbolizează viaţa intimă, înţelegerea dintre 2 tineri, care trebuie să se supună legilor morale.

Remulus – cel din tribul rutulilor, ucis de Ascaniu, fiul lui Enea. N-are nici o legătură cu gemenii Romulus şi Remus.

Saturnalii, serbări romane care începeau pe 17 decembrie, sclavii fiind egali cu stăpînii lor. Erau dedicate lui Saturn (Cronos, la greci) şi evocau Vîrsta de Aur.

Silen, un bătrîn dezgustător din suita lui Dionysos. Era gras şi veşnic beat. (Orientalistul Bonifaciu Hagienuş avea un profil de Silen. Umbla vorba că, într-o noapte, el şi Ioanide făcuseră orgii cu femei într-un cavou din Cimitirul Bellu.)

Talass (Himeneu), zeul protector al tinerilor căsătoriţi.

Zarathustra (Zoroastru). Predicator care a reformat vechea religie iraniană. A creat zoroastrismul, doctrina binelui cu orice formă, singura care salvează sufletul uman. Zeul suprem ar fi Ormuzd. A trăit cam pe la anul 258 înainte de Alexandru cel Mare. (Nietzsche: „Aşa grăit-a Zarathustra“.)

Paul Suditu

COMENTARII DE LA CITITORI