Dimitrie Gusti, un „scriitor“ printre scriitori

in Polemici, controverse

Se pare că-i este atît de greu conştiinţei vremurilor noastre să împace rigorile ştiinţei cu puterile ascunse ale fanteziei creatoare. Poate dintr-un orgoliu firesc sau dintr-o conştiinţă a puterii sale, ori şi din cauza uneia, şi din cauza celeilalte, ştiinţa vrea să consume pe masa exactităţii fiecare afirmaţie. Şi poate că tot de aceea îi este greu ştiinţei să „suporte” atacurile tot mai îndrăzneţe ale fanteziei subiective pe teritoriile cunoaşterii. O cunoaştere specifică, o cunoaştere care reabilitează sugestiile adînci ale imaginaţiei creatoare, care se prezintă deschis în faţa ştiinţei contemporane şi îşi cere drepturile ei fireşti. Situaţia aceasta nu poate să deruteze pe nimeni. Cugetarea modernă are priorităţi în sfera vieţii spirituale doar în măsura în care ea se înrădăcinează într-o stare de suflet, care înlătură calculul rece, impersonal, menit să restaureze mai degrabă cenzuri şi obstacole, faţă de disponibilităţile creatoare ale personalităţii.
D. Gusti, sociolog riguros, autorul unui sistem de sociologie care a premers atîtea preocupări similare din cultura europeană, recunoscut în această direcţie, a fost, deopotrivă, omul frămîntat de valoarea pe care o poate căpăta conceptul şi abstracţia în raport cu viaţa sufletească a individului. Aceasta din urmă nu trebuie să se usuce sub povara apăsătoare a datului ştiinţific. Dimpotrivă, ea trebuie să-şi găsească locul cuvenit şi să i se restaureze supremaţia unui drept al său.
D. Gusti nu s-a lăsat înfrînt de puterea demonstrativă a rezultatului ştiinţific, lipsit de orice transfigurare posibilă. Imaginaţia creatoare şi rigurozitatea savantului se completau în sistemul său de gîndire după o normă goetheană, care urmărea ţesătura intimă a acestei lumi şi ordinea unui cosmos ce se înfăţişa ca un întreg. Deschis acestor gînduri, D. Gusti inserează în manuscrisele sale adevărate imnuri către natură, în astfel de cuvinte: „În ultimele zile priveam de la fereastra casei mele şi mă gîndeam la Micro-megas. Singur! Printre lacrămi văzui grădina scăldată în rouă, pajiştea verde, simţeam mireasma văzduhului, în zarea limpede a dimineţii, sub lumina sclipitoare aud cîntînd păsărelele. Aduc imnuri de slavă naturii, prin razele ei tremurătoare de frumuseţe”. Erau aici cuvintele unui înţelept care căuta marile taine ale vieţii, convins că fiecare rază de lumină de dinafară are o rezonanţă tainică în sufletul nostru. Ca un pictor exersat în recunoaşterea culorilor, el acordă priorităţi unor puteri lăuntrice ale lucrurilor, în care crede că „natura exprimă o frumuseţe vie şi care respiră în deosebire de frumuseţea artei şi sculpturii”.
Sociologul D. Gusti se entuziasma aşa cum numai marii artişti o pot face.
Iubea florile cu o pasiune rar întîlnită. Paginile lui despre flori, despre minunile care se ascund în acel buchet de flori obişnuit, au ceva deosebit. ,,Ele sînt necesare vieţii, scrie D. Gusti, şi nu sînt obiecte de lux (buruieni, cum spunea un mare boier moldovean, unde eram în gazdă). Florile! Cine spune că nu-i plac florile nu este om cult (pentru bădia erau buruieni). Graţie, gingăşie şi desfătare între atîtea feluri, ţiganca, olteanul care o poartă la ureche, podoabă pentru femei, decor de casă, ea zîmbeşte întotdeauna, face cu ochiul, ca şi cum ar zice vino-ncoace!”. Acestea erau gîndurile lui D. Gusti despre viaţa naturii înconjurătoare. N-a sociologizat nimic. Dimpotrivă! Avea convingerea că lumea trebuie descoperită şi pe alte căi decît cele consacrate de ştiinţele experimentale. Cu acest sentiment a străbătut, ca şi marele Iorga, satele româneşti, bucuros să întîlnească o tihnă sufletească, menită să dea imaginaţiei puteri nebănuite ori s-o îndrume către acel întreg din care s-au desprins toate şi asupra căruia s-au aplecat marii scriitori ai tuturor timpurilor. Era aici ceva din viziunea antică asupra lumii, pe care o înnobilaseră şi alţi gînditori români de mare adîncime, ca L. Blaga, V. Pârvan, sau, în Secolul XIX, marele Eminescu şi Haşdeu.
Pagini înălţătoare de autentic scriitor găsim în manuscrisele gustiene, chiar şi acolo unde se pare că totul a fost cedat analizei ştiinţifice. D. Gusti s-a întors la izvoare, acolo unde gîndul se înalţă din amplitudinile vieţii, în necontenita ei desfăşurare. El i-a iubit pe cei mulţi, pe aceia care gîndesc aşa cum simt, şi simt aşa cum gîndesc, fără să se abată de la regula sănătoasă a vieţii, de a fi tu însuţi prin ceilalţi.
Rîndurile lui D. Gusti despre spaţiul acela intim, care se numeşte casa noastră, grădina noastră, e poate o minusculă ipostază din spaţiul ţării sale, aşa cum o vedea el, aşa cum o visa. Grădina şi pomii, care prind cadenţele timpului diurn, dau un semn al lor vieţii noastre, o potenţează, după cerinţe ce depăşesc imanentul. Căci „casa, scrie D. Gusti, e o mare problemă socială şi estetică. Casa are farmec şi logică, o creaţie, şi o tehnică. Casa mea a fost închinată cărţilor, i se zicea «catedrala cărţii». Casa şi grădina mea voiau să fie reflexul celor mai intime gînduri ale mele. Le-a însufleţit visul meu. Ele au format un fel de templu, unde eul meu comunică cu Natura, Ştiinţa şi Arta”. Numai lui, poetului, îi este dat să pătrundă în acest spaţiu al comunicărilor sufleteşti, lăuntrice. „Poet, eşti rege/ ce n-a-nţeles savantul/ poetul înţelege“. Aşa îl întîlnim pe D.Gusti, îl întîlnim mereu pe drumuri nebătătorite încă, răscolind straturi vechi de viaţă spirituală, în care găseşte marile tîlcuri ale naţiunii sale, căreia i-a închinat întreaga sa viaţă.
Dragostea şi admiraţia lui D. Gusti pentru casa lui nu e ceva întîmplător şi nu face parte din măruntul interes pentru sine. S-ar putea spune, dimpotrivă, că sociologul român a gîndit despre casa în care a trăit şi a muncit ca despre o fortăreaţă, mereu şi mereu deschisă în lupta pentru cultură şi mai mult spirit.
Ar fi momentul potrivit ca locuinţa sa, acea casă minunată pe care a construit-o după vechile modele ale caselor româneşti, din Str. Armindenului nr. 4, să fie restituită soţiei profesorului D. Gusti, pentru ca aceasta să devină, după visul aceluiaşi profesor, o casă memorială-muzeu pentru studenţi. Să ne gîndim că lucrările în manuscris, lucrurile casei lui D. Gusti există, că obiectele şi tot ce îi aparţinea aşteaptă să fie aşezate la locul lor, ca un act de aducere-aminte.

VASILE VETIŞANU (1980)

COMENTARII DE LA CITITORI