Din coapsa Daciei şi-a Romei… (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Stimaţi locuitori ai Municipiului Călăraşi, acest moment, cu siguranţă, va rămîne eternizat, dacă nu în memoria generaţiilor de vîrsta a doua şi a treia, atunci, cu siguranţă, în amintirile copiilor, care se uită la noi, se uită la braţul mirific al Dunării, se uită la aceste superbe cariatide de marmură şi piatră, şi, cu certitudine, peste ani şi ani, îşi vor aduce aminte că în viaţa lor s-a întîmplat ceva. Pentru a vedea ce s-a întîmplat în viaţa lor şi în viaţa sudului Ţării, care pe nedrept este hulit, astăzi, de unii oameni care habar n-au de Istoria României, daţi-mi voie să spun cîteva cuvinte despre cei care au fost duşmani în viaţă, dar iată că s-au înfrăţit aici, în eternitate, pe un pămînt unde nici nu bănuiau, pe malul Dunării. E vorba de actul de naştere a Poporului Român. E vorba de latinitatea noastră. Să nu uităm că, înainte de cele două războaie dacice, unul din marii poeţi ai Antichităţii romane, Ovidius, a fost exilat de Împăratul Augustus la Tomis – Constanţa de astăzi – unde a scris „Tristele” şi „Epistole din Pont”. El a trăit nu mai puţin de 9 ani pe malul Mării Negre, între anii 9 şi 18 după Christos. Probabil, dacă ar fi să ne luăm după o cronologie aproximativă, el s-a prăpădit cînd Isus Christos era un tînăr în floarea vîrstei, avea 14 ani sau, după alţii, 18 ani. În anul 46 după Christos, întreaga Peninsulă Balcanică devine colonie romană. Atît de puternică, încît se vede şi azi la fraţii noştri aromâni, care nu sînt altceva decît traci romanizaţi. Avem aici, de faţă, un exemplar, colegul nostru de Senat, domnul Justin Tambozi, care, prin graiul său, prin datina sa, prin obiceiurile ramurii sale etnice, arată că aromânii din Peninsula Balcanică sînt fraţii noştri de sînge şi de grai.  În vara lui 87 după Christos, regele dac Diurpaneus cedează tronul lui Decebal, care era mai tînăr, mai viguros şi mai îndreptăţit să ducă monoxyla – cum se spunea luntrei dintr-un singur trunchi – monoxyla Statului Dac. Pentru că aveam Stat la ora aceea a Istoriei, cînd naţiuni, astăzi trufaşe, care ne dau lecţii, nici nu erau născute.

Decebal va domni aproape 20 de ani, pînă în anul 106. Rămîne de notorietate în Istorie episodul unei încleştări cu generalul roman Cornelius Fuscus, tizul meu, nume frumos în antichitatea romană, nume devenit reper creştin prin trecerea la adevărata credinţă a lui Cornelius Sutaşul. Decebal iniţiază un vast program de construcţii civile şi militare, îndeosebi în Munţii Orăştiei. După 150 de ani de la acele evenimente, istoricul Dio Cassius îl zugrăveşte astfel pe acel tarabostes care se află imortalizat aici, în dreapta noastră: „Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la luptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere, pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un duşman de temut”. La 24 ianuarie, anul 98 după Christos, la moartea împăratului minor Cocceius Nerva, se urcă pe tron Marcus Ulpius Traianus, originar din Municipiul Italica (Spania). Între primăvara anului 101 şi toamna anului 102 are loc primul război dacic. Cele mai multe scrieri despre acel eveniment s-au pierdut. Traian pleacă din Roma spre Dacia. în suita sa e şi viitorul împărat Adrian. Pe platoul de la Adamclisi are loc o mare bătălie, cîştigată de armia imperială. Dar au murit nu mai puţin de 3 800 de romani, cifră extrem de mare pentru Antichitate. La scurt timp, în memoria acelei lupte, se ridică Tropaeum Traiani, căruia turcii, mult mai tîrziu, i-au spus Adamclisi, adică Biserica Omului. În toamna lui 102 are loc încheierea păcii, în condiţii foarte grele pentru Decebal. În decembrie 102, Traian primeşte, în Forumul roman, numele de Dacicus, ca supremă onoare. În primăvara anului 105 se isprăveşte construirea podului peste Dunăre, la Drobeta, lung de 1.135 de metri, o capodoperă a lumii antice, arhitect fiind grecul Apollodor din Damasc. între vara lui 105 şi vara lui 106 are loc al doilea război dacic. Vin aici, în Dacia, soldaţi din 20 de provincii romane. Ce era Imperiul Roman la ora aceea? Era arena de desfăşurare a celei mai glorioase şi înălţătoare religii monoteiste pe care a creat-o Umanitatea, Creştinismul. Am spus mai înainte că Traian se urcă pe tron în anul 98. Este la scurt timp după ce se prăpădeşte din viaţa pămîntească cel mai mare Apostol al neamurilor şi, probabil, cel mai prolific şi mai important scriitor al Bibliei, care a fost Sfîntul Pavel. Am avut deosebita bucurie de a vizita ostrovul din Malta, unde a naufragiat Pavel. În urmă cu 3 săptămîni am fost acolo şi notiţele fugare pe care mă uit acum sînt scrise pe o frumoasă agendă învelită în piele albă, pe care am cumpărat-o chiar de acolo, din Malta. Este o mică amintire a mea legată de acel extraordinar propovăduitor al creştinismului, care a fost Apostolul Pavel şi care i-a dat numele meşterului care a imortalizat portretele celor doi corifei ai Poporului Român, sculptorul Pavel Mercea. Să-l aplaudăm încă o dată! (Aplauze) Atunci, au loc asediul şi, ulterior, căderea Sarmizegetusei, care e distrusă din temelii de romani. Urmărit de cavaleria romană, Decebal se sinucide. A fost silit să bea otravă, pentru că i s-a luat… apa! El este imortalizat, de altfel, pe una din cele peste 240 de metope şi frize ale Columnei lui Traian, sorbind din cupa blestemată. Aş deschide aici o paranteză. Poate că aceea este prima trădare din Istoria Neamului Românesc. Aproape toţi conducătorii Poporului Român au murit trădaţi. Făptaşii au fost „cozile de topor” din interiorul nostru. Şi nu cred că voi comite un sacrilegiu, pentru că nu-mi stă în obişnuinţă, dacă spun că, din păcate, la noi, pe meleagurile acestea, se cioplesc cele mai multe „cozi de topor” pe cap de locuitor. Aproape toţi iluştrii comandanţi ai acestui Popor au murit trădaţi. Să ne gîndim la loan Vodă cel Cumplit, să ne gîndim la Minai Vodă Viteazul, să ne gîndim la Constantin Brâncoveanu, să ne gîndim chiar şi la Alexandru loan Cuza, care moare, la numai 53 de ani, la Heidelberg, departe de Ţară, aproape de Nordul îngheţat, pustiit de dorul Patriei sale, pentru că venise la Dunăre, dar i se interzisese – ca şi lui Nicolae Bălcescu, înainte cu 25 de ani – să viziteze România. Şi să ne gîndim şi la Mareşalul Antonescu, care a murit tot trădat. Ispăşim noi, oare, un blestem? Ispăşim oare, după cum spun unele feţe bisericeşti, blestemul de a ne fi luat năvălitorul şi de a ni-l fi făcut strămoş? Nu cred aşa ceva, pentru că năvălitorul, de fapt, a fost suprema mîndrie a Antichităţii. A fost cel care ne-a dat limba latină, cea mai bogată şi cea mai dulce limbă, care se perpetuează pînă astăzi. Este bine de ştiut că românii vorbesc cea mai apropiată limbă de cea care se vorbea în acele vremuri: latina vulgata, adică latina populară. Cine crede că se vorbea latina din cancelarii, se înşală amarnic. Totodată, romanii reprezintă Poporul pe ale cărui aripi de vulturi auguri a venit creştinismul. Noi sîntem singurul Popor care s-a născut creştin. Între anii 106 şi 271 are loc stăpînirea romană în Dacia. O romanizare intensă, în urma căreia ne-au rămas, ca moştenire, 3.000 de inscripţii romane. Epigrafia romană este în Dacia cea mai puternică din Europa. În anul 107, Traian se reîntoarce la Roma. Spectacolele şi jocurile care sînt date de el în cinstea cuceririi şi colonizării Daciei durează nu mai puţin de 123 de zile. între anii 108 şi 110, se naşte Capitala noii provincii, colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica. în anul 109 se inaugurează Tropaeum Traiani, înalt de 42 de metri. La 12 mai, anul 113, în Forumul de la Roma e inaugurată Columna lui Traian. La 11 august 117, Traian moare în Asia Mică, la Cilicia. Urna de aur, cu cenuşă, e depusă într-o firidă din soclul Columnei. Actul lui de deces, de fapt, a însemnat actul nostru de naştere, ca Popor. Păcat că Antichitatea nu a avut obiceiul pe care avea să-l statornicească ulterior creştinismul, şi anume ritualul de înhumare, de îngropăciune. Ritualul vechi era de incinerare. Cred că, dacă s-ar mai fi păstrat oasele acelor oameni, ele erau sfintele moaşte ale mîndriei naţionale. Amintiţi-vă cu cîtă evlavie mergem unde este „hîrca sfîntă” – cum îi spunea Nicolae lorga craniului lui Mihai Viteazul – la Mînăstirea Dealu. Uitaţi-vă cu cîtă veneraţie ne încolonăm unde sînt oasele lui Avram lancu, către care ne ducem toţi, cu fruntea închinată, iar la doi paşi de el este locul unde ar fi dorit tot timpul să îşi petreacă somnul de veci, gorunul, sau stejarul lui Horea. Mai mult ca sigur că Traian a fost cel mai mare împărat al Romei, prin faptele sale. De aceea, el a primit şi cognomenul, sau porecla, sau, în fond, titlul glorios de „Pater Patriae”, adică „Părinte al Patriei”.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor

(28 septembrie 1998; discurs rostit liber, cu prilejul dezvelirii grupului statuar Traian şi Decebal, din Municipiul Călăraşi)

COMENTARII DE LA CITITORI