Din coapsa Daciei şi-a Romei… (2)

in Pentru împrospătarea memoriei

Astăzi se săvîrşeşte un lucru cu o deosebită rezonanţă pentru Istoria contemporană a românilor. Aici, pe pămîntul unde Mihail Sadoveanu ar fi putut scrie ediţia a doua, revăzută şi adăugită, a lucrării sale „Locul unde nu s-a întîmplat nimic”, aici, unde încep să se ruineze multe lucruri în jurul nostru, în frunte cu acea impunătoare construcţie a Poporului Român, care a fost şi, mai mult ca sigur, cu puţină strădanie, va mai fi, Combinatul Siderurgic, aici, unde nu vă va da niciodată bogăţia afară din casă, aici, unde a fost vadul marilor migraţii – iată că nişte oameni inimoşi au considerat că este bine să se înalţe aceste propilee ale demnităţii româneşti. Împăratul Augustus ridicase în Forum, ca loc de pornire a marilor drumuri, un fel de „Kilometru zero”, Miliarul de Aur. Aşa aş spune şi eu: astăzi, Miliarul de Aur al latinităţii Poporului Român se află aici, pe malul braţului Dunării, la Călăraşi, datorită acestor superbe statui străjuite de flamura Tricoloră.

„Africa, te posed” – a exlamat Iulius Cezar cînd a pus piciorul pe continentul negru; de fapt, el se împiedicase de parîma unui vas, căzuse pe mal şi bravase, printr-o soluţie de moment, cel puţin aşa scrie Suetonius. Traian n-a putut să spună niciodată despre Dacia aşa ceva, pentru că a fost vorba de o simbioză, de o osmoză.

În 200 de ani de ocupaţie militară şi, ulterior, în perpetuarea căminelor acelor oameni, s-a putut naşte un alt Popor, care este singurul ce eternizează, în numele său şi în numele Ţării sale, denumirea Romei antice. Traian este Bădiţa Traian din colindele strămoşilor noştri. Din păcate pentru noi, fiecare generaţie de români a fost nevoită să o ia mereu de la capăt. Adevărata legendă a lui Sisif aici a prins viaţă. Mereu trebuie să producem dovezile latinităţii noastre. Mereu trebuie să furnizăm probe că noi sîntem stăpînitorii de jure şi de facto ai acestui pămînt. Mă bucur că, în această binecuvîntată zi de duminică, în care pînă şi Ziditorul a luat repaos, s-au înfrăţit aici, la picioarele acestor coloşi ai Antichităţii, două instituţii fundamentale ale Neamului Românesc, fără de care noi nu am fi fost azi aşa cum sîntem, fără de care poate că eram musulmani, ori poate că vorbeam limba slavă şi, mai mult ca sigur, România n-ar mai fi fost România. Aceste instituţii sînt Biserica şi Armata. Să le mulţumim şi sale cultivăm cu străşnicie, aşa cum ne apără şi ele pe noi!

Aşa după cum vedeţi, nu am rostit un discurs politic. Am venit, pur şi simplu pentru faptul că am fost chemat de acest om inimos, care este primarul Municipiului, Nicolae Dragu. (Aplauze) Şi am mai venit din solidaritate faţă de Sudul nedreptăţit. Aşa ceva n-am vrut niciodată să se departajeze în România: Sudul de Nord, Estul de Vest. Au apărut acum nişte pigmei, care se joacă cu punctele cardinale, se joacă cu Istoria Naţională. Au prins să zboare prin văzduh nişte aşa-zise proclamaţii şi manifeste, care vor să ne demonstreze cît de mult ar pătimi anumite zone ale Ţării, datorită pretinsului nostru balcanism. Eu vreau să le spun tuturor că, dacă nu era politica pe care o numim, îndeobşte, de la Procopius din Cezareea încoace, byzantinism, noi n-am mai fi fost astăzi pe harta lumii! Dacă nu erau înţelepciunea, inteligenţa, ascuţimea de spirit ale oamenilor din Sud – numai judeţul Argeş a dat 4 prim-miniştri României, de pildă, şi de pe meleagurile dvs. s-au ridicat generali şi oameni de seamă, care au apărat toată romanitatea, nu numai zonele lor – dacă nu erau aceşti oameni, la ora actuală poate că în Transilvania, de unde ne vin asemenea săgeţi nedrepte, din partea unor oameni cu mintea rătăcită, s-ar fi intrat cu paşaport şi s-ar fi vorbit ungureşte. Şi este mai mare ruşinea! Să ajungă românii să se sfîşie între ei, cînd tendinţa acestui Neam a fost, mereu şi mereu, de unificare! Iată forţa de absorbţie a meleagurilor româneşti, iată glorioasele şi trufaşele armii ale Romei imperiale, cum au venit, s-au statornicit aici, au făcut prunci, au dăinuit, i-au veşnicit pe Traian şi Decebal în colinde şi în tablourile votive ale basilicilor creştine.

Am venit numai din dragoste pentru voi. Am venit să vă spun că, indiferent de partidele pe care le reprezentăm, Bucureştii nu vă vor uita. Capitala se mîndreşte cu voi şi, de fapt, adevărata flacără, adevărata candelă a românismului, pe meleagurile provinciei arde cel mai prielnic. (Aplauze) Daţi-mi voie să fac, în încheiere, ceea ce n-am mai făcut de foarte multă vreme, întrucît politica este un Saturn care-şi devorează copiii şi nu mă lasă să am starea de spirit necesară să revin la uneltele mele de scris. Daţi-mi voie să vă citesc o poezie veche de 15 ani, intitulată „Poporul Român”. Este o parabolă politică, în care fac vorbire şi despre Basarabia şi Cetatea Bălţi, încercînd să păcălesc cenzura de atunci. O dedic memoriei acestor minunaţi oameni, cărora le spun şi eu, cum le spune Imnul de frumoase aduceri aminte: „Căci din aşa părinţi de seamă/ În veci s-or naşte pui de lei”.

POPORUL ROMÂN

Frumoşi mai sînt românii noştri,

                   Poporu-i înţelept ca Marea

prin brazii stemei trece oastea

                   de cavaleri danubieni

un fluviu fumegînd de patimi ne-a dăltuit

                   pe chip răbdarea

mai de din vale de Rovine pînă

                   în Munţii Apuseni

Poporul este tot ce mişcă şi tot ce stă în aşteptare

e troiţa de la mormîntul Eroului Necunoscut

e Mioriţa care-i ninge la creştet baciului o floare

şi voievodul peste brazdă cînd se apleacă a sărut

El e nobleţea stirpei noastre ţesută-n

                   aur vechi pe ie

puterea de-a privi de-a pururi, cinstit,

                   în ochii tuturor

e curăţenia morală de-a fi măreţi şi-n vitregie

Poporul este datoria de-a nu ne rupe de Popor

L-au biciuit cu spini tîlharii de-au sîngerat

                   şi macii-n grîne

l-au fost tîrît în vrej de flăcări la Judecata

                   de Apoi

iar clopotul de oase albe din turla

                   Patriei Române

trăgea o zi a sărbătoare şi două veacuri a război

Şi i-au tăiat hrisovu-n patru, şi i-au înfipt

                   jungheru-n spate

făptura lui sacerdotală au pus-o-n furcă

                   la răscruci

tăgada, trocul şi trădarea cădeau

                  din Bălţile furate

l-au tras pe roată ca pe-un mire atîţi procleţi

                   şi eunuci

Dar cum renaşte din cenuşă acvila binecuvîntată

dar cum pe seceta cea mare ploua cu pîine şi cu peşti

pe cai răzbunători ca rouă venea de fiecare dată

zeiţa-n veci biruitoare a limbii noastre româneşti

Poporul e împărăţia, în întregime şi în parte

el e coconul ce se naşte şi-i veteranul de război

el e bărbatul şi femeia îndrăgostiţi

                   pînă la moarte

şi e oraţia de nuntă a celor trişti, flămînzi şi goi

Poporul e asceza noastră ca preţ suprem

                   al libertăţii

el ne va judeca odată de-am fost sau n-am fost

                   patrioţi

Poporul este Ţara însăşi vibrînd în agora cetăţii

şi e destinul României, pe care au vînat-o toţi…

 

Sfîrşit

 

 

Corneliu Vadim Tudor

(28 septembrie 1998; discurs rostit liber, cu prilejul dezvelirii grupului statuar Traian şi Decebal, din Municipiul Călăraşi)

COMENTARII DE LA CITITORI