Din întuneric la Lumină (4)

in Pagină creştină

Procesul intentat Domnului nostru Isus Christos
Despre modul de desfăşurare al cercetării Mîntuitorului nostru de către autorităţile romane şi iudaice, cunoaştem din cele patru Evanghelii ale Noului Testament. Domnul Isus ştia foarte bine prin ce avea să treacă în ziua premergătoare răstignirii. Experienţa aceasta a fost extrem de dureroasă pentru El, dar, în acelaşi timp, atît de zguduitoare şi de neînţeles pentru noi, oamenii. În clipa în care Mielul lui Dumnezeu a intrat în grădina Ghetsimani, nu a mai putut să-Şi stăpînească emoţiile, împărtăşindu-le lui Petru, Iacov şi Ioan. Verbul grecesc ekthambeo, tradus prin „să se înspăimînte”, face referire la o stare emoţională intensă, o tulburare profundă, provocată de o situaţie răscolitoare şi uimitoare. Matei foloseşte verbul lupeo, tradus prin „este cuprins de o întristare de moarte”, pentru a arăta intensitatea tulburării, mîhnirea şi neliniştea, iar Marcu descrie aceeaşi stare prin verbul ademoneo. În acele clipe, Domnul Isus S-a confruntat cu forţele răului exercitate mai puternic ca niciodată. Lupta împotriva puterilor satanice avea să capete proporţii uriaşe, punîndu-L pe Mîntuitor la încercare pînă în străfundurile fiinţei Sale. Preoţii cei mai de seamă s-au sfătuit să Îl prindă pe Domnul Isus cu vicleşug şi să Îl omoare, iar Iuda a trădat pentru 30 de arginţi. Astfel, Mîntuitorul a fost dat în mîinile păcătoşilor (Matei 26:45). Verbul „dat”, tradus din greacă prin paradidomi, este folosit de cîteva ori pentru a descrie transferul unui lucru sau al unei persoane de la cineva către altcineva. Toţi creştinii cunosc faptul că Domnul Isus a fost arestat şi părăsit atît de ucenici, din laşitate, dar şi de propria-I familie (Psalmul 69:8). În cadrul procesului, viciile de procedură au fost numeroase. În primul rînd, convocarea Sinedriului a avut loc noaptea în casa lui Ana (socrul lui Caiafa), ceea ce contravenea legislaţiei în vigoare, deoarece legea prevedea ca procesele să se desfăşoare ziua, în public. Sanhedrinul sau Sinedriul (synédhrion, în greacă) era corpul legislativ religios alcătuit din 71 de persoane: Marele preot, 24 de căpetenii preoţeşti, 24 de bătrîni, ca reprezentanţi ai populaţiei civile (bătrînii norodului), 22 de cărturari experţi cu funcţii judecătoreşti, politice şi de interpretare a Torei. În vremea dominaţiei romane, această instituţie avea puteri sporite, precum şi libertatea de a hotărî asupra litigiilor religioase şi asupra unor drepturi civile, astfel încît autoritatea romană nu mai cerceta cazurile, ci emitea un verdict în baza deciziei Sanhedrinului. Convocarea celui de al II-lea Sinedriu, mai ales în perioada premergătoare sărbătorii de Pesah, a constituit o altă încălcare a prevederilor Torei. Marele preot şi cărturarii doreau să găsească o mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, căutîndu-I „nod în papură“ pentru a Îl ucide (Matei 26:61-65). Declaraţiile martorilor au fost mincinoase, contradictorii şi total nepotrivite. De pildă, în afirmaţiile Sale în faţa tuturor oamenilor, atunci cînd a afirmat că îl va reconstrui în 3 zile (Matei 26:61, Marcu 14:58, Marcu 15:29, Ioan 2:19), Mîntuitorul S-a referit la templul spiritual şi nu la cel material, cei de faţă neînţelegînd adevăratul sens al celor spuse. Abuzul săvîrşit asupra Domnului Isus l-a constituit şi faptul că a fost trimis legat la Caiafa. Conform prevederilor Torei, preoţii aveau misiunea de a proteja acuzatul, acordîndu-i prezumţia de nevinovăţie şi de a asculta pe cel învinuit înainte de pronunţarea sentinţei definitive, stipulare pe care şi Nicodim o cunoştea în calitatea sa de conducător religios şi învăţător al Legii. Dar, din păcate, Domnului nu i s-a acordat nici posibilitatea de a se apăra. La întrunirea sa, Sinedriul a stabilit, din start, condamnarea la moarte a Domnului Isus şi a hotărît modalitatea de obţinere a ratificării ei de către Ponţiu Pilat. Declaraţia deschisă că El este Fiul lui Dumnezeu, a atins apogeul revoltei Marelui preot, care a luat-o drept blasfemie. Au fost aduse şi alte acuzaţii mincinoase: încălcarea datinilor străbune legate de ritualul spălării mîinilor (Matei 15:1-20), vindecarea prin exorcizare a doi oameni posedaţi cu ajutorul dracilor (Matei 8:28-34), vindecările făcute în mod nepermis în ziua de Sabat (Matei 12:10-14), mustrarea Cetăţilor nepocăite Horazim şi Capernaum, care vor pieri în Ziua Judecăţii mai rapid decît Sodoma şi Gomora, Tir şi Sidon (Matei 11:20-24), mustrarea preoţilor pentru formalitate în actul închinării şi pentru viaţa cotidiană trăită de ei într-o falsă evlavie, în care pocăinţa era doar de suprafaţă, în lucrurile exterioare. La aceste acuze, Domnul a argumentat că a venit în lumea aceasta nu pentru desfiinţarea Legii, ci ca împlinitor al ei (Matei 12:28), iar învăţăturile Sale erau venite din partea lui Dumnezeu Tatăl. Comportamentul Său neînţeles de către unii, atunci cînd frecventa categoria vameşilor şi a păcătoşilor, neglijînd astfel purificările rituale, posturile şi falsa evlavie, a condus la opoziţia hotărîtă a grupului fariseilor. De altfel, religia iudaică era dominată de unele deformări legaliste şi cazuistice, rigide, opresive, lipsite de suport biblic, care produceau credincioşilor o stare de suficienţă orgolioasă, de mîndrie pentru faptul că ei cunosc Legea şi o împlinesc cum se cuvine, în timp ce alţii nu ţin cont de aceste formalităţi (Matei 23:23-27). Preoţii nu mai aveau alte argumente plauzibile pentru că deja ei Îl încercaseră pe Domnul Isus şi cu întrebări privitoare la birul ce se cuvenea Cezarului sau la cea mai mare poruncă din legile mozaice (Marcu 12:13-17-30-34, Marcu 14:61-63). Domnul Isus a fost pus la încercare şi prin întrebări privind pedeapsa care se cuvenea femeii prinse în flagrant la săvîrşirea adulterului (Ioan 8:4-6). Fără a o judeca, în deplină tăcere, El doar a scris cu degetul pe pămînt (catagraphein, în greacă). Învierea lui Lazăr a constituit un alt cap de acuzare (Ioan 11:45-53) în hotărîrea definitivă a preoţilor de ucidere a Domnului. Tăcerea Domnului la falsele acuzaţii aduse a fost considerată o ofensă la adresa autorităţilor (Isaia 53:7), pentru că El era un nonconformist în faţa unui proces care s-a dovedit a fi, de la bun început, un simulacru (Psalmul 22:12-16, Psalmul 69:1-4). Fragmentul din Noul Testament rezervat Imnului Creştinătăţii (Filipeni 2:5-11), relevă faptul că Salvatorul nostru nu a făcut caz de calitatea şi de atributele Sale de Fiu al Omului nici cînd a făcut minuni şi vindecări, şi nici cînd s-a aflat în faţa autorităţilor. Deşi El era din veşnicie întipărirea Tatălui, n-a ţinut morţiş să se situeze deopotrivă cu Acesta, ci s-a smerit luînd chip de rob (cele 4 cîntări din Cartea proorocului Isaia, respectiv capitolele 42, 49, 50, 52 şi 53). Baza sistemului judiciar Îl exonera pe Mîntuitor de orice răspundere penală, motiv pentru care Pilat şi-a arătat dezaprobarea şi a decis să nu-şi asume cauza. Isus a declarat, înaintea lui Pilat, că este Împăratul iudeilor, fără a da curs acuzaţiilor venite din partea preoţilor şi bătrînilor. Faptul că soţia guvernatorului, Claudia Procula, îi atrăsese atenţia să nu ia o decizie pripită în cazul Acestui neprihănit, trebuia să vină în contradicţie cu toate elementele aflate în falsul rechizitoriu formulat de marii preoţi. Înaltul demnitar s-a găsit în faţa unei situaţii în premieră. Decizia sa, cunoscută sub numele de Acta Pilati, a constat în predarea lui Isus în mîinile iudeilor fără nici o mustrare de conştiinţă, spălarea pe mîini (Matei 27:24) şi prezentarea Sa înaintea poporului cu exclamaţia „Ecce homo!” (Ioan 19:5). Cu toate că L-a găsit nevinovat, Pilat a decis, silit de ingratul popor, prin cuvintele Ibnis in crucem! (Răstigniţi-L!) condamnarea la o pedeapsă eminamente romană, aplicată doar celor găsiţi vinovaţi de furt, trădare, viol sau batjocorirea împăratului: crucificarea pe un patibulum în data de 23 Marie 4147 de la Creaţiune (după calendarul evreiesc). Practic, justiţia de atunci nu a judecat procesul în fond. Filosoful mistic evreu de origine greacă, Filon din Alexandria, scria despre Pilat că era un om crud şi nu se dădea înapoi de la nimic. Sub stăpînirea sa, nu se putea obţine nimic în Iudea, decît prin corupţie, peste tot domnind orgoliul, aroganţa şi insolenţa. Ţara era jefuită, oprimată, insultată, iar cetăţenii erau trimişi la moarte fără a fi judecaţi în prealabil. Cruzimea tiranului nu ceda niciodată. El a rămas în istorie ca un obscur înalt funcţionar mesager al Romei. Implicarea sa în cel mai cunoscut proces judiciar al lumii prin condamnarea la moarte a Domnului Isus, i-a creat, peste timp, o notorietate negativă uriaşă. Pilat şi Irod fuseseră, dintotdeauna duşmani, dar, cu prilejul acestui proces, s-au împrietenit, unindu-se la răutăţi (Luca 23:12), considerînd că Isus este o ameninţare la adresa societăţii corupte din acea vreme. Din interese politice meschine a fost osîndit la moarte Cel Nevinovat în schimbul eliberării ostentative a criminalului Barnaba. Sfînta Scriptură ne spune clar că această condamnare a fost făcută laolaltă cu cei nelegiuiţi (poş’im, în ebraică se traduce prin criminali, răzvrătiţi, aşa cum găsim în Evanghelia după Luca 23:33 şi în Cartea prorocului Isaia 53:12). La moartea Sa, cerul s-a întunecat, întrucît Creaţia nu a suportat ca tocmai Lumina lumii, cel Neprigănit să moară fără vină (Luca 23:45). Această condamnare a constituit ultima misiune a Mielului de salvare a omenirii de la starea de păcat.

(va urma)
Marcelina PătraŞcu,
jurist şi doctor în Istoria Bisericii

COMENTARII DE LA CITITORI