Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca

in Pagină creştină

Cele şapte chemări ale lui Dumnezeu la mîntuire (2)

Aşadar, ca să ne mîntuim şi să moştenim cu Dumnezeu viaţa veşnică, trebuie să o cunoaştem şi să o trăim cu Dumnezeu, încă din viaţa aceasta vremelnică. Adică, trebuie să fim străbătuţi şi locuiţi de Dumnezeu, ca să se arate întru noi viaţa dumnezeiască. Iar pe de altă parte, precum nu se află vrajbă întru Dumnezeu, aşa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieţii lor. Starea de pace cu toată făptura e o minune aşa de mare, încît uimeşte lumea şi o sileşte să recunoască întru aceasta faţa lui Dumnezeu.
Împărăţia vieţii veşnice s-a propovăduit şi e deschisă; pe împărat îl cunoaştem şi iubirea I-o ştim; supuşii însă, tare greu s-adună, şi de aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de urechi a neascultătorilor supuşi.
N-ar trebui decît să-L recunoaştem pe Dumnezeu ca Tată, şi că noi îi sîntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orînduim viaţa. Pînă nu recunoaştem că avem o îndoită fire şi o îndoită viaţă: una pămîntească şi alta cerească – fără de sfîrşit, dar începînd de aici, pînă atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice. Trebuie să ştim, toţi supuşii împărăţiei, că sîntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pămînteşti spre o mare probă şi anume: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi cu mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El îl moştenim şi viaţa veşnică; iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi vom petrece fără de sfîrşit cu cel rău. Căci noi, cu firea pămîntească, sîntem pieritori, dar nemuritori cu firea cerească; veşnicia noastră însă de noi atîrnă unde s-o petrecem.
Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mîntuiască nu vrea fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaştem ca Tată, şi pe noi întreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte.
O cunoştinţă sigură despre acestea, – căci credinţa ajută să ajungem la această siguranţă – înclină inima sau dragostea, ca să împlinim cu toată voia porunca cea mare a iubirii, în care atîrnă toată strădania lui Dumnezeu. Firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul întru fii. Iar pe fii, Dumnezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce minunează lumea, încît Îl recunoaşte pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniţi în iubire trăiesc întru El şi arată în lume capătul pămîntesc al împărăţiei cereşti. Aceasta e voia Tatălui şi rugăciunea Fiului.
Mîntuirea nu e individuală, ea e întotdeauna colectivă. Prin unul se mîntuiesc mai mulţi. Singuraticul, izolaţionistul nu e sigur de mîntuire, mîntuirea lui e nesigură, neclară.
Credinţa este aceea care ajută cunoaşterea şi o întregeşte şi o întăreşte. Societatea toată trebuie să se prindă în această trăire a iubirii treimice. La această trăire a vieţii veşnice, îşi cheamă Dumnezeu copiii prin mai multe graiuri.
Se cunosc mai precis – din Sfinţii Părinţi şi din Scripturi, – şapte chemări cu care Dumnezeu îşi cheamă supuşii:
1) Chemarea lăuntrică prin glasul conştiinţei;
2) Chemarea din afară prin cuvînt;
3) Chemarea prin necazurile vieţii;
4) Chemarea prin necazurile morţii;
5) Chemarea prin necazuri mai presus de fire;
6) Chemarea prin chinuri de la antichrist.
7) Chemarea la Judecata generală.

(va urma)
Preot ARSENIE BOCA

COMENTARII DE LA CITITORI