Din literatura Pieilor Roşii (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Indienii n-au înţeles rostul acaparării de pămînturi. În concepţia lor, pămîntul, ,,Maica oamenilor” – ca şi cerul, soarele, luna, norii sau apele – nu poate fi împărţit. Făpturile omeneşti trăiau, de cînd se ştiau, în nişte locuri pe care le hotărîse Marele Spirit. De aceea, legile oamenilor erau nu numai nedrepte, dar şi absurde. Acest motiv a făcut ca literatura indienilor din perioada de după întîlnirea cu europenii să aibă la bază arta oratorică prin care căpeteniile indienilor au încercat să opună rezistenţă expansiunii albilor. Pentru majoritatea indienilor, cuvîntul nu este un termen abstract, ci are o putere ascunsă şi se cuvine să fie înţeles perfect, rostit numai atunci cînd e nevoie, ca o incantaţie. În mitologia multor triburi, cuvîntul este cel care a plămădit lumea, cerul şi zeii. Cuvîntul dă putere asupra duşmanului şi dăruieşte temeiul succeselor în viaţă. În continuare, să răsfoim volumul ,,Cîntecul bizonului. Din literatura Pieilor Roşii”, apărut în anul 1978, la Editura Minerva, Colecţia ,,Biblioteca pentru toţi”. ,,Am fost totdeauna sărac – spunea un indian Narajo prin 1931 – pentru că nu ştiam nici măcar un cîntec”. În concepţia indienilor, nu ploaia şi grindina aduc roade bogate sau foamete, ci puterea cuvîntului de a supune natura, sinonim cu cîntecul la europeni. Cîntăreţul Old Torlino, tot din tribul Navajo, îşi începe povestea despre facerea lumii printr-un cîntec prin care declară că spune numai adevărul: ,,Mă ruşinez dinaintea pămîntului,/ Mă ruşinez dinainea cerurilor,/ Mă ruşinez dinaintea zorilor,/ Mă ruşinez dinaintea amurgului,/ Mă ruşinez dinaintea soarelui,/ Mă ruşinez dinaintea celui care stă înlăuntrul meu, vorbindu-mi./ Unele dintre aceste lucruri se uită necontenit la mine./ Nu fug niciodată de privirea lor./ Se cuvine, deci, să spun adevărul./ Îmi ţin cuvîntul strîns la piept”. Ca şi în folclorul european, cuvîntul (cîntecul) se transmite mai departe adăugînd ceva din partea cîntăreţului (cunoscutul caracter popular al folclorului). Astfel, în cîntecele indienilor Hopi, din sud-vestul SUA, recitatorul se implică în întîmplările relatate şi le modifică după bunul plac. Vă prezentăm, în continuare, un bocet aparţinînd indienilor Fox: ,,El e, el e,/ omul cu duh de bufniţă;/ el e, el e/ omul cu duh de bufniţă;/ el e, el e./ Toţi zeii Manitú jelesc,/ că, pribegind, şi eu jelesc,/ toţi zeii Manitu jelesc./ Jeli-va cerul,/ cerul,/ la capătul pămîntului,/ Jeli-va cerul”. Indienii Cherokee din Carolina de Nord au păstrat multe cîtece datorită scrierii inventate de şamanul Sequoyah în 1821. Iată, de exemplu, un fragment dintr-un cîntec de dragoste: ,,Ascultă!/ Te odihneşti în pămîntul Alahiyi,/ O, Neasemuită Femeie!/ Venit-ai mai aproape să mă asculţi./ Acolo, în Alahiyi, ţi-e dată odihna,/ o, albă femeie!/ Nimeni nu-i singur cînd se află cu tine,/ tu eşti nespus de frumoasă./ Pe negîndite, m-ai prefăcut în om alb./ Nimeni nu-i singur cînd se află cu tine./ Mi-ai aşternut dinainte albă cărare./ Nicicînd nu voi fi cuprins de întuneric,/ Nicicînd n-o să mă fac albastru…”. (De precizat că la indieni albul e culoarea bucuriei şi albastrul, a nenorocirii.)
Aşa arată un cîntec al războinicului provenind din tribul Omaha: ,,Nimeni n-a aflat un drum/ care să ocolească moartea,/ să treacă nevăzut, pe lîngă ea./ Bătrînii care-au întîlnit-o, care-au ajuns pînă la locul/ unde moartea stă aşteptînd,/ nu ne-au arătat drumul ce-o ocoleşte./ Moartea e greu s-o înfrunţi”.
Desigur, războaie s-au făcut în America şi înainte de sosirea europenilor. Erau războaie între trburi, care îşi disputau păşunile cele mai bogate, ferite de îngheţuri şi de secetă, unde bizonii creşteau în voie, precum şi locurile de vînătoare cele mai bune. După sosirea coloniştilor, aceste lupte s-au înteţit, mobilul confruntărilor rămînînd acelaşi. (Din păcate, cel mai mult au avut de suferit biizonii exterminaţi de europeni cu armele de foc.) Sub administraţia americană, încet-încet, indienii au fost consideraţi străini în propria ţară şi, implicit, lipsiţi de cele mai elementare drepturi. Însuşi guvernul a devenit principalul jefuitor al indienilor, pornind războaie interminabile împotriva lor. Nu e de mirare, deci, că indienii Sioux îi numeau pe albi ,,Wasichas”, adică ,,Cei care iau totul”. Chiar şi Benjamin Franklin s-a arătat înţelegător cu indienii: ,,Nefericit popor! Să trăieşti în asemenea vremuri şi să ai astfel de vecini!… Chiar şi primii păgîni de odinioară au avut parte de o viaţă mai bună…”. În atare situaţie, poezia pieilor roşii a fost răspunsul pe care albii l-au primit din partea acestor oameni, numiţi, în derîdere, ,,sălbatici”. Cîntăreţii lor erau nişte vizionari, în sensul că povesteau vedeniile de peste noapte (de fapt, speranţe deşarte), care le arătau o lume total deosebită faţă de umilinţele din timpul zilei…
Iată, spre exemplificare o poezie a indienilor Iroquois: ,,Gem în noi plînsete încă neauzite./ Ne-am născut cu pînze de păienjeni pe buze,/ Sîngerînd cu prorociri./ Dar înlăuntrul făpturii acesteia/ un duh alină clarul de lună/ lucind în adîncuri de mare./ Am visat o tăcere desăvîrşită, păsări zburat-au./ Soarele, pală speranţă, sfinţitu-l-a, iarăşi./ Mînia trebuie să ne purifice…/ Unii se vor scula/ Şi nu vor avea pricini de ruşine./ Unii vor ridica dimineaţa cea clară/ Asemenea rîndunelelor”.
Şi în etnografia indienilor Havasupai identificăm poezii în care licăre speranţa într-o lume mai bună, ca în ,,Rugă”: ,,Soare, tu, rudă a mea,/ Fii bun cu noi cînd te arăţi,/ Şi adu-ne noroc./ Îndeamnă-mă la muncă/ Să muncesc în grădină,/ Să sap, porumb să sădesc şi apă să-i aduc./ Tu, soare, fii bun cu noi cînd, spre zare, cobori/ Noi adormim, gîndind la lucruri bune./ Cînd eu încă dorm, tu-n zare te-arăţi/ Urmează-ţi, deci, drumul de nenumărate ori/ Şi adu-le oamenilor doar lucruri bune./ Fă-mă să fiu mereu aşa cum sînt astăzi”.
Şi epica se desfăşoară pe aceleaşi coordonate. Cînd îşi povestesc propria istorie, indienii nu interpretează faptele, ci le prezintă aşa cum sînt. Bunăoară, la indienii Crow s-a semnalat un dialog purtat de cîntăreţ cu sine însuşi: el pune întrebări şi tot el răspunde. Procedează aşa pentru a-l face pe ascultător să înţeleagă sensul povestirii, care cuprinde un îndemn moral sau o pildă eroică. De exemplu: ,,Pămîntul pe care stăm e pămînt sfinţit. El e pulberea şi sîngele strămoşilor noştri. Pe aceste cîmpii, Marele Părinte Alb din Washington şi-a trimis soldaţii cu cuţite lungi şi cu puşti, să-i ucidă pe indieni… Sîntem asemenea păsărilor cu o aripă frîntă. Inima mi-e rece în piept. Ochii mi se întunecă… Sînt bătrîn…”. Terifiant este blestemul unui indian Shawnee: ,,Blestemaţi fie cei care ne-au răpit ţara şi i-au făcut pe războinicii noştri să arate asemenea muierilor! Părinţii noştri ne blesteamă din mormintele lor ca pe nişte sclavi fricoşi. Le aud glasul în vuietul vîntului; se jelesc duhurile atotputernicilor morţi. Lacrimile lor picură din cerul care plînge. Piară albii cotropitori! Vă răpesc pămîntul, vă batjocoresc femeile, calcă pe cenuşa morţilor voştri. Să-i mînăm înapoi, pe o cărare de sînge, spre locurile de unde au venit…”.
Indice al celor mai cunoscute triburi indiene la nord de Rio Grande
Apache = grup de 6 triburi din sud-vestul Statelor Unite. În timpul descoperirii Americii, ocupau o vastă arie cuprinzînd Arizona de astăzi, Noul Mexic, Colorado şi Texas. S-au numărat printre cei mai înverşunaţi adversari ai cuceririi pămînturilor indiene de către oamenii albi.
Cherokee = au ocupat o vastă regiune muntoasă situată între Georgia, Alabama, Tennessee, Carolina de Sud. În 1827 au înfiinţat Statul Cherokee, dar mai tîrziu au fost strămutaţi cu forţa la vest de Mississippi.
Cheyenne = opunîndu-se infiltrării americane pe teritoriul lor din Minnesota, au devenit ,,războinicii preeriei”. Au fost printre primii care au învăţat să lupte călare. În 1868, generalul George Armstrong Custer s-a acoperit de glorie masacrînd un mare număr din aceşti indieni.
Comanche = trib din Marile Cîmpii, între River Plate şi frontiera mexicană. Membrii acestui trib au dus aprige războaie cu spaniolii, englezii şi americanii pentru apărarea pămînturilor lor. La începutul Secolului XX au fost strămutaţi în Oklahoma.
Crow = vînători nomazi de bizoni şi foarte buni războinici. Trăiesc şi azi pe Rîul Yellowstone, în Wyoming şi în Montana.
Dakota = trib din nordul Marilor Cîmpii. Războici şi vînători de bizoni, au luptat cu albii şi au fost decimaţi.
Delaware = aliaţi cu francezii şi, mai apoi, cu englezii, şi-au pierdut pămînturile. Istoria acestor indieni l-a inspirat pe Fenimore Cooper în Ciclul ,,Ciorap-de-piele”.
Huron = ocupau o regiune din actuala provincie canadiană Ontario. Adversari ai americanilor în războiul din 1776 şi ai englezilor în 1812.
Iroquois = confederaţie constituită în nordul actualului stat New York (1570). Colaborarea cu olandezii, în special militară, le-a conferit o mare putere asupra celorlalte triburi.
Navajo = agricultori, vînători şi războinici. Au fost şi au rămas mari artişti ai culorii, ţesători de covoare, împletitori de coşuri şi bijutieri.
Omaha = originari de pe Valea Fluviului Ohio, erau vînători, pescari şi buni călăreţi.
Ottawa = trib semnalat în Canada încă din Secolul XVII. Înfrînţi în toate războaiele în care s-au implicat, astăzi, trăiesc în rezervaţii din Statul Wisconsin.
Salinas = trib din estul Californiei, foarte buni agricultori şi pomicultori. Încet-încet, au fost împinşi spre ţinuturile aride din Deşertul Arizona, iar pămînturile lor au fost acaparate de coloniştii albi.
Seneca = cel mai mare trib din confederaţia irocheză. După o istorie zbuciumată, astăzi, trăiesc într-o rezervaţie.
Sioux = la început, au fost prieteni cu coloniştii albi. Dar, cu timpul, s-au înfruntat cu aceştia. Au dat căpetenii celebre, precum: Corbul Mic, Cal Nărăvaş, Taur Şezînd. Pentru americani, ei au reprezentat întotdeauna modelul indienilor mîndri şi războinici. De aceea, au apărut şi în romanele lui Cooper, Garland şi Longfellow.

Sfîrşit
PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI