Din Memoriile lui Laurence Olivier: „Totdeauna am simţit nevoia s-o fac pe grozavul!“ (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Felul cum descria tata scena trăda un oarecare dezgust pe care-l simţise cînd mă pusese doctorul Rawlings în braţele lui. Se pare că după o pauză suficientă pentru a căpăta un aer de decenţă, mă redase din nou doctorului şi-şi îndreptase din nou atenţia către cîrnaţi. Probabil că doctorul îi sugerase într-o şoaptă delicată că poate ar dori eventual să facă o scurtă vizită, sus, în dormitor, pentru că, după o mică ezitare, lăsase de o parte cîrnaţii şi, cu o undă de împotrivire uşor vinovată, îl urmase pe doctor. Acesta o găsise pe mama întoarsă cu faţa la perete; o doborîseră chinurile istovitoare, şi acum nici nu mai mişca.
Tata mîngîiase uşor şi tandru fruntea brobonită de sudoare, iar apoi îl condusese pe doctor înapoi la cîrnaţii ce-i aşteptau. Uşorul dezgust pe care l-a simţit cînd m-a văzut mi s-a părut – şi sînt sigur că tot aşa i s-a părut şi mamei – să dureze în tot cursul copilăriei mele, pînă cînd cerul meu, speranţa mea, întreaga mea lume – mămica pe care o adoram – a murit cînd împlineam eu 12 ani. Atunci am învăţat că o mare suferinţă poate, într-un chip destul de misterios, să-ţi împlînte în suflet o vigoare neaşteptată. În tot cursul vieţii am izbutit să mă agăţ de această credinţă şi, în orice împrejurări cu adevărat înfiorătoare, am găsit în ea un mic, foarte mic punct de sprijin pe care mă puteam odihni o clipă, un moment de putere împrumutată, ca suplimentul de oxigen pe care-l căpătăm cînd tragem aer mult în piept. În vremea aceea, singura mea soră, Sybille (nu uitaţi, toate numele noastre trebuie să aibă ortografia franceză), mi-a spus că a fost de faţă cînd mamei i se apropia ultimul ceas de viaţă şi că a auzit-o rugîndu-1 pe tata să-i promită că se va purta cît mai blînd cu mine, copilaşul ei. Soră-mea l-a auzit făgăduindu-i că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să-i asculte rugămintea rostită cu limbă de moarte; pe măsură ce timpul se scurgea, am început să-mi dau seama de unele semne ale acestui efort. (…)
De la vîrsta de 5 ani, pînă cînd am împlinit 9 ani, mama a fost nevoită, mult mai des decît îmi face plăcere să-mi amintesc, să-şi înăbuşe sila firească şi suferinţa pe care le resimţea cînd se apropia momentul temut al necesităţii de a-mi trage o bătaie, pentru păcatul înrădăcinat în mine şi fără leac – minciuna. După cît se părea, acesta reprezenta pentru mine o ispită irezistibilă. Chipurile, era în mine ceva care mă obliga să născocesc o poveste şi s-o spun într-un chip atît de convingător, încît la început toată lumea mă credea, fără urmă de îndoială ori suspiciune.
După vreo 3 sau 4 ani de schimburi monotone „pedeapsă contra păcat“, într-un tîrziu, creierul meu greoi de copilandru a început să priceapă că, de fapt, această operaţie era mai dureroasă pentru ea decît pentru mine. În cele din urmă am observat, în timp ce-mi dădeam jos pantalonii ca să-mi primesc bătaia, că mama era tulburată la culme. Surprinzîndu-mă că mă holbez la ea, mi-a spus:
– Ce n-aş da să încetezi să mai dai prilejul supărător al acestor pedepse necesare. Nici nu-ţi închipui ce silă mi-e de ele.
De data aceea m-am hotărît să strîng din dinţi şi să nu ţip, atîta vreme cît voi putea să-mi înăbuş plînsul. După a patra lovitură, s-a oprit; am rămas uimit, pentru că mă aşteptam să-mi tragă şase lovituri. Mi-a spus:
– Da, de fapt ar fi trebuit să-ţi aplic şase lovituri, dar te-ai arătat atît de viteaz încît n-am mai putut continua.
Asta m-a uluit pur şi simplu: întotdeauna presupusesem că, dacă cineva nu plînge şi nu ţipă, cel ce aplică pedeapsa îi va da înainte, nefiind mulţumit decît atunci cînd obţine reacţia aşteptată. Drept care am luat hotărîrea să nu-i mai prilejuiesc niciodată acest chin, şi să îndepărtez pentru totdeauna cauza lui. Şi aşa am pus capăt obiceiului de a minţi… ei, măcar pentru un timp.
Mă întrebam pe vremuri de ce taică-meu nu-şi lua, el, răspunderea, aşa cum se întîmpla în majoritatea cazurilor cînd era vorba de băieţi, lăsînd lucrurile pe seama mamei, căreia îi producea o suferinţă atît de cumplită. În adîncul inimii mele eram sigur, şi mai sînt încă şi acum, că ea nu vroia să-l lase pe el să mă pedepsească, temîndu-se că nu va şti să-şi mai stăpînească mînia. Înainte de a îmbrăca haina preoţească, fusese învăţător şi avusese, vreme îndelungată, o reputaţie, bine stabilită, de om foarte sever. Iată, deci, cu cît mai nobilă apare atitudinea mamei, care se auto-pedepsea de bunăvoie.

(va urma)
Traducere de ANDREI BANTAŞ

COMENTARII DE LA CITITORI