Din Memoriile lui Laurence Olivier: „Totdeauna am simţit nevoia s-o fac pe grozavul!“ (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Dacă minunata mea mamă ar fi trăit destul ca să mă poată vedea muncind, uneori bucurîndu-mă şi de strălucirea unui succes mult mai mare decît aş fi îndrăznit vreodată să-mi imaginez, mă întreb, uneori, dacă n-ar fi ajuns cumva la concluzia că anii aceia de obişnuinţă a minciunii se datorau, poate, unui instinct pentru un fel de ucenicie iniţială în domeniul care avea să devină meseria mea. N-aş vrea ca, prin aceasta, cititorii să creadă că încerc să-mi găsesc scuze de vreun fel sau altul pentru năravurile rele din prima parte a vieţii, dar, aşa cum se zice de partea cealaltă a Atlanticului, „poate că se potriveşte“.
Aveam 5 ani şi tocmai intram în faza mincinoasă a vieţii mele, cînd am tras în camera copiilor de la ultimul etaj al imobilului situat la nr. 22 pe Str. Lupus, din cartierul londonez Pimlico, un cufăr de lemn de proporţii uriaşe (cel puţin pentru mine). De fapt, nu cred să fi avut mai mult de un metru douăzeci, sau un metru treizeci. L-am aşezat într-un loc convenabil, la una din ferestre, ale cărei perdele puteau fi aranjate tocmai cum îmi trebuia, în jurul şi în faţa lui. Dumnezeu ştie în ce constau spectacolele mele. Nu-mi aduc aminte dacă scriam sau dacă memoram ceva; reprezentaţiile pe care le dădeam erau, probabil, imitaţii ale unor piese pe care le văzusem la şcoala de corişti a fratelui meu: sceneta pentru copii Box şi Cox, în care mi se alătura şi fratele meu – şi, încă şi mai importantă, scena dintre Hubert şi Arthur, din Regele Ioan (de Shakespeare). Publicul era mama, căreia i se adăuga, uneori, soră-mea, sau vreo mătuşă ori o prietenă sosită în vizită. Drept lumini, îmi aranjam, ca la rampă, pe vremuri, lumînări înfipte în cutii de tinichea în care fuseseră ţigări, şi pe care mi le tăia frumos tata – întotdeauna gata să facă orice treabă ce-i punea în valoare mîinile minunat de abile. Mi-aduc aminte că, odată, şi-a vîrît o clipă nasul să vadă un astfel de spectacol, pus de mine în scenă, dar atîta vreme cît era mama acasă, ea era cea care reprezenta, fără doar şi poate, publicul meu.
Astăzi oamenii o întreabă adeseori pe soţia mea, Joan (Plowright): „De unde ştii tu cînd Larry joacă teatru şi cînd nu?“. Iar nevastă-mea răspunde invariabil: „Cine, Larry? Păi el joacă teatru tot timpul!”. În adîncul inimii mele, atîta ştiu: că niciodată nu sînt absolut sigur cînd joc teatru şi cînd nu; sau – ca să fiu încă şi mai sincer – cînd mint şi cînd nu mint. Căci, la urma urmei, ce altceva este actoria, dacă nu minciună? Dar ce anume înalţă această condiţie a vieţii către asumarea unei vocaţii? Mă tem că nu putem să ne apropiem de un răspuns mai mult decît printr-una dintre cele mai copilăreşti distracţii – jocul de-a „ziceam că tu erai tata şi eu eram mama“. Cei mai inteligenţi dintre tinerii mei colegi de meserie, în interviuri şi declaraţii care caută în mod patetic o raţiune a vieţilor noastre, spun cu toţii că şi-au ales această meserie pentru a-şi satisface o nevoie imperioasă de „a se exprima pe ei înşişi“. Cînd îmi vine mie rîndul, nu sînt în stare să mă laud cu un grad atît de înalt de intelectualitate; ca să fiu cinstit, trebuie să recunosc – destul de jenat – că n-am fost niciodată conştient de vreo altă nevoie decît de aceea de a o face pe grozavul.
De ce am fost trimis la atîtea şcoli pregătitoare, n-am descoperit încă; ştiam doar că multitudinea lor le dădea apă la moară învăţătorilor şi profesorilor care, căutîndu-mi pricină, puteau întotdeauna să adauge acest amănunt biografic la sumedenia de defecte pe care mi le descopereau:
– Prin cîte şcoli zici că ai trecut pînă ai ajuns aici?
Mi-era groază să răspund, din pricina poverii suplimentare care se adăuga, inevitabil, reproşului următor:
– Cu toate şcolile astea, n-ai habar nici măcar că…?
Realitatea este că, în taină, mama a avut ambiţia să calc pe urmele fratelui meu şi să intru, cu tot atît de mult succes, în corul Bisericii londoneze All Saints, din Margaret Street, lîngă Oxford Circus. Această biserică anglicană, tradiţional sacerdotală, avea un cor celebru şi de foarte bună calitate, după cîte cred, cel mai bun din Londra. Era un ansamblu mic – alcătuit din numai 14 soprani, 2 altişti, 2 tenori şi 2 başi -, dar realiza un echilibru perfect. Tocmai faptul că, în repetate rînduri, n-am izbutit să-mi cîştig un loc în această minunată maşină de cîntat, m-a trimis iarăşi, şi iarăşi la încă o altă şcoală pregătitoare, pe care, plină de răbdare, biata maică-mea o socotea doar ca pe o măsură provizorie, pînă la sosirea momentului glorios, cînd răbdarea ei avea să fie răsplătită, şi cînd eu voi fi acceptat în cor. Între timp, mă pregătea cu multă seriozitate, acompaniindu-mă la pian cînd făceam repetiţii.

Sfîrşit
Traducere de ANDREI BANTAŞ

COMENTARII DE LA CITITORI