Dionysos

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Parcurgînd paginile din ,,Legendele Olimpului”, reţinem că Zeiţa Atena şi Zeul Dionysos, unii dintre copiii lui Zeus, s-au născut în împrejurări deosebite. Fiindcă Uranus şi Geea i-au prezis că avea să fie detronat de copilul pe care i-l va naşte Metis, prima lui soţie, a înghiţit-o pe aceasta. Dar, la scurt timp, pe consoarta lui au apucat-o durerile facerii, transmiţîndu-le în capul lui Zeus. Nemaisuportînd durerile, acesta i-a cerut lui Hefaistos să-i crape capul, să vadă ce e acolo. La împlinirea termenului, din capul cerescului părinte s-a născut Atena, gata înarmată şi înzăuată. La fel s-a petrecut şi la naşterea lui Dionysos (la romani Bacchus). Legenda spune că Regele Cadmos din Teba şi soţia lui, Harmonia, aveau o fată pe nume Semele, foarte frumoasă, căreia i se dusese vestea în 4 zări, mulţi flăcăi începînd să o peţească. Însă ea, dintre toţi pretendenţii, l-a ales pe un tînăr strălucitor, fără să ştie că acela era chiar Zeus în persoană, care, după cum îi era obiceiul, pentru a le seduce pe bietele fete şi neveste, recurgea la cele mai fanteziste deghizări. Hera, soţia legitimă a stăpînului lumii, era considerată protectoarea căminului, a căsătoriei şi, în general, a femeilor măritate. Dacă pînă atunci trecuse cu vederea multe dintre infidelităţile soţului, de data aceasta, roasă de o cruntă gelozie, nu l-a mai iertat şi a recurs, şi ea, la un vicleşug. Deghizîndu-se într-o bătrînă, i-a cerut lui Semele să verifice dacă iubitul ei era chiar Zeus în persoană. Adică să i se arate în veşmintele-i strălucitoare şi cu toată puterea lui cerească, exact aşa cum i se înfăţişa soţiei legitime din ceruri, orbitor de luminos şi cu fulgerele în pumni. Ascultător şi supus în faţa femeii, cum sînt toţi bărbaţii, Zeus şi-a făcut apariţia, iar focul care îl însoţea a mistuit-o pe nevinovata Semele, lăsîndu-l pe micuţul Dionysos orfan de mamă. De aceea, Zeus l-a cusut în propria coapsă. Copilul a crescut, a prins puteri şi s-a născut a doua oară. Mai apoi, el a fost încredinţat nimfelor de pe Valea Nyse, care l-au ajutat să devină puternic. De mic, Dionysos bea laptele cu mare poftă, iar după ce se sătura, striga: „Evohe!”. Tot aşa aveau să strige, mai tîrziu, şi tovarăşii săi de petreceri. Dionysos era un zeu pămîntean, la fel ca şi sora lui, Demetra, care era Zeiţa agriculturii, a belşugului de roade, de aceea a fost îndrăgit de ceilalţi zei. Acesta îi ocrotea pe viticultori şi pe agricultori. Datorită acestor calităţi ale lor, cei doi erau veneraţi în Misterele din Eleusis. Popularitatea lui Dionysos se baza pe faptul că lui îi plăceau vinul, cîntecul, dansul şi veselia. Simpla lui prezenţă într-un loc genera bucurie, entuziasm fără seamăn şi inspiraţie creatoare. Dionysos a rămas în posteritate ca Zeul vinului şi al viticultorilor, dar şi inventatorul plugului. Serbările date în cinstea lui au constituit punctul de plecare al reprezentaţiilor teatrale din Attica şi Atena. În timpul serbărilor în cinstea Zeului Dionysos, numite Dionysii, coruri de cîntăreţi, îmbrăcaţi în piei de capră, interpretau imnuri – ditirambi -, în fapt cîntece însoţite de dansuri. Imnurile erau începute de solişti (protagoniştii de mai tîrziu), cărora le răspundea corul. Din aceşti ditirambi s-a născut tragedia. La serbările cîmpeneşti se interpretau şi cîntece comice, izvorul comediilor de mai tîrziu. Dionysos cutreiera lumea întreagă însoţit de alaiul său de petrecăreţi (cîntăreţi, dansatori, menade -bacante -, satiri) şi, adesea, stimulate de băutură, petrecerile degenerau, fiindcă vinul le turna foc în vene. Veselul zeu avea o cunună de viţă-de-vie pe cap, ciorchini de struguri în plete, iar în mînă ţinea un tirs (băţ, toiag) împodobit cu iederă. Ameţite de vinul bun, naiadele şi bacantele chiuiau de fericire şi părea că toată lumea e a lor. Iar bătrînul Silen, învăţătorul lui Dionysos, ambetat încă din zori, abia de se mai ţinea pe un măgar. Muzicile le spărgeau timpanele. Fiind cel mai iubit dintre zei, elenii l-au numit Iachos, sau Bacchus, nume luat şi de romani. Însă puterea lui Dionysos nu era recunoscută pretutindeni, astfel că el a fost prigonit în Tracia. Cînd petrecea cu însoţitorii săi, zeul a fost atacat de Licurg, regele edonilor. Speriaţi, petrecăreţii s-au aruncat în Mare, ca să-şi salveze pielea, pe Dionysos apărîndu-l Zeiţa Thetis. Dar Zeus l-a pedepsit pe nesăbuitul Licurg luîndu-i vederea şi, în cele din urmă, i-a scurtat zilele. Au existat momente cînd veselul Dionysos era negru de supărare şi îi pedepsea pe aceia care cutezau să-l înfrunte, aşa cum a procedat şi cu piraţii din Marea Tireniană, însă, de obicei, era generos, îi răsplătea pe toţi cei care îl iubeau şi i se închinau ca unui zeu. La fel s-a întîmplat şi cu ciobanul Icarios din Attica. Într-o bună zi, Dionysos i-a dăruit acestuia un butaş de viţă-de-vie, datorită bunătăţii sale, pentru a-l sădi în ţara lui. Anii au trecut, butaşul s-a transformat într-o plantaţie întreagă, iar cînd s-a făcut vinul, le-a dat unor ciobani să bea. Din cauză că oierii nu cunoşteau beţia, au crezut că au fost otrăviţi şi l-au omorît pe Icarios, ascunzîndu-i trupul inert. Dar fiica sa, pe nume Enigone, şi cîinele ei, Maira, i-au găsit mormîntul. De durere, Enigone s-a spînzurat. Dionysos i-a luat pe toţi trei în cer şi i-a transformat în Constelaţiile Ciobanului, Fecioarei şi Cîinelui. Ceata lui Dionysos cutreiera, în continuare, munţii din Frigia, iar bătrînul Silen, istovit de băutură, rămînea mereu în urmă, Regele Midas reuşind, astfel, să-l găsească. L-a primit cu mare cinste în palatul său, unde timp de 9 zile au fost numai mese întinse, bogate, după care l-a dus înapoi în ceata lui Dionysos. Zeul s-a bucurat de regăsirea cu bătrînul, comunicîndu-i regelui să-i ceară orice pentru ajutorul acordat. Lacom, Midas l-a rugat să-i dăruiască puterea de a transforma în aur tot ce atinge. Mai mare prostie nici că se putea să inventeze acest rege, deoarece şi hrana, şi băutura se transformau în aur. Speriat din cale-afară, Midas a alergat la Dionysos şi i-a cerut să-şi ia darul înapoi, ceea ce s-a şi întîmplat. Zeul Pan făcea, şi el, parte din alaiul lui Dionysos. Era urît, cu picioare de ţap, şi toţi zeii rîdeau cînd îl vedeau, motiv din pricina căruia Pan a refuzat să locuiască în Olimp. El rătăcea prin codri şi prin munţi, cîntînd la nai în timp ce-şi păştea turmele. Petrecea cu nimfele şi cu satirii, iar cînd îl supăra cineva, devenea fioros. Atunci, le trimitea oamenilor visuri urîte, panică şi îi făcea să alerge, ca bezmeticii, prin codri, punîndu-şi viaţa în pericol. Pan era fiul lui Hermes şi al Dryopei. Urîţenia îl făcuse să aibă şi apucături ciudate: îi plăcea să alerge după făpturile care fugeau de el speriate. Odată a zărit-o pe Syrinx, o nimfă nespus de frumoasă, după care a alergat. Îngrozită, nimfa i-a cerut unui rîu să o transforme în trestie. Cînd a trecut pe lîngă trestie şi a auzit nişte sunete neasemuit de frumoase, Pan a rămas fermecat, a tăiat cîteva tulpini de trestie şi şi-a făcut un nai, pe care l-a numit Syrinx.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI