Dispariţii misterioase (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Un mare iniţiat antic dispare în timpul procesului

Apolonius s-a născut în Secolul I, anul 4 î.Chr., în localitatea Tyana, Cappadocia, şi a dovedit, de mic, aptitudini pentru învăţătură. Avea 16 ani cînd a fost admis în Templul lui Esculap, care avea rangul unei facultăţi din ziua de astăzi, prin depunerea jurămîntului pithagoreic. În scurtă vreme, el a cîştigat admiraţia profesorilor săi şi a asimilat cunoştinţele acestora, fiind nevoit să plece în Antiohia, într-un templu închinat lui Apollo, pentru a-şi continua studiile. De la un preot bătrîn, Apolonius a aflat traseul pe care l-a străbătut Pithagora în călătoria lui către India. Urmîndu-i exemplul, a plecat, şi el, în Orient. A fost întîmpinat şi apreciat ca un mare învăţat.

În fiecare localitate i s-au acordat onoruri deosebite şi a fost rugat să-şi prelungească şederea. Se spune că a fost acceptat şi în legendara Shambala. Călătoria lui a durat aproape 6 ani, iar cînd a revenit la Roma, era cel mai preţuit dintre învăţaţi. Renumele său a stîrnit invidia tiranului Domiţian, împăratul Romei de la acea vreme, care s-a grăbit să-l acuze de conspiraţie.

Nici nu putea fi vorba de aşa ceva, dar ceea ce Apolonius făcuse, într-adevăr, era foarte supărător: îl criticase vehement, în public, pe dictator, şi îi comentase abuzurile şi crimele. La proces, după ce acuzatorii şi-au desfăşurat atacurile calomnioase, Apolonius i s-a adresat lui Domiţian: „Poţi să faci ce vrei cu trupul meu, dar nu şi cu sufletul meu… Şi, dacă mă gîndesc mai bine, nici cu trupul!“, a spus el, imediat fiind cuprins de o flăcăruie albastră, după care a dispărut. Cînd s-a produs această „minune“, Apolonius avea 85 de ani. El a reapărut în localitatea sa natală, Tyana, însă oficialităţile imperiale nu l-au mai deranjat niciodată. Avea 100 de ani cînd, în timp ce ţinea o prelegere studenţilor săi, a căzut în transă, fară nici un motiv aparent, şi a prevestit, cu lux de amănunte, ca un martor ocular, scena asasinării, la Roma, a Împăratului Domiţian, ce se petrecea exact în acele zile. După puţin timp, curierii oficiali au adus vestea şi au confirmat clarviziunea sa. Apolonius a fost cel care a îngropat, în toată Europa, vestitele talismane energetice, care aveau rolul să-i ajute pe locuitorii cetăţilor respective să înfrunte evenimentele hărăzite lor. Talismanele lui Apolonius sînt, de fapt, nişte pietre preţioase: safire, smaralde, sau aquamarine, neprelucrate, pe care Apolonius le-a adus, conform legendei, din Shambala.

„Olandezul Zburător“ – un mister de patru secole

Legenda „Olandezului Zburător“ se ţese pe la începutul Secolului al XVII-lea. În 1602, o expediţie a negustorilor din Hoorn a descoperit, la capătul austral al Americii, o nouă rută posibilă, prin Strîmtoarea Magellan, spre mult căutatele „insule de piper şi scorţişoară“. Din acest moment, olandezii au navigat prin unele zone din Oceanul Indian. În această perioadă, primele nave-fantomă sînt semnalate în apropiere de Capul Bunei Speranţe. Relatările despre apariţia acestor vase s-au răspîndit cu repeziciune, instalîndu-se panica în sufletele marinarilor. Navigatorul Cunnar Eruikszoom relata, în anul 1639, următoarele: „Goeleta noastră se afla ancorată, de 7 zile, la numai cîteva mile de Capul Bunei Speranţe. Şapte zile de cînd încetase să mai bată vîntul. Pînzele zăceau moi, vlăguite, ca şi aerul din jur, care părea încremenit pentru totdeauna. Se înserase. Mă aflam la prova, privind spre uscat. Adulmecam aerul ca un ogar, sperînd la o slabă adiere. Deodată – nu-mi venea să cred! – a apărut un bric cu toate pînzele deschise. Un bric negru ca smoala, aşa mi s-a părut, înainta cu iuţeală, împins de o forţă nevăzută. Bănuiesc că era Suflul Necuratului, fiindcă ce altceva putea fi, atîta vreme cît noi rămîneam nemişcaţi, cu velele pleoştite?“. Legenda vasului-fantomă s-a transmis, cu înfrigurare, din marinar în marinar, în toate porturile în care se opreau. În Secolul al XVII-lea, relatările despre apariţia „Olandezului Zburător“ s-au amplificat. În jurul Capului Hoorn, o zonă cunoscută pentru cumplitele sale furtuni cauzate de vîntul antarctic, care se intersectează cu cel din Atlantic, umbra stranie a vasului-fantomă s-a făcut remarcată. Numai în 1899, în această zonă au dispărut 39 de corăbii. Puţinii supravieţuitori povestesc, tulburaţi, despre o corabie cu pînze negre, care a apărut înainte de momentul naufragiului, după care a dispărut la fel de repede. În apropiere de Capul Hoorn, pe coasta de sud a Ţării de Foc, există o stîncă ascuţită, care, privită de departe, mai ales în timpul nopţii, pare o navă în agonia scufundării. Dacă mai este şi ceaţă, această iluzie se instalează şi mai repede. Nenumărate corăbii, în încercarea de a salva presupusul vas aflat în primejdie, s-au zdrobit de această stîncă, găsindu-şi sfîrşitul pe fundul oceanului. Aşa s-au scufundat mai multe vapoare, unul norvegian, ,,Servita“, unul olandez, ,,Batavia“, şi unul italian, ,,Corona d’Italia“. Cîteva decenii au trecut pînă cînd acest loc aducător de nenorociri a fost însemnat pe hărţile maritime, cu observaţia „stîncă mare, cu înfăţişare înşelătoare a unei nave pe cale să se scufunde“.

Potrivit unor legende, „Olandezul Zburător“ este căpitanul Barrent Fokke, un corăbier devenit celebru în Secolul al XVII-lea pentru performanţa de a străbate ruta Amsterdam-Batavia (actuala Jakarta), ocolind Capul Bunei Speranţe, în numai două luni. Pentru că izbutea să facă acest lucru de două ori pe an, s-a spus despre el că încheiase un pact cu diavolul. Cînd Fokke nu s-a mai întors dintr-o călătorie, concluzia a fost că el era blestemat să rătăcească, neîncetat, pe mare.

O altă variantă a legendei a apărut în Secolul al XIX-lea. Ea îl vizează pe Van Decken, care, într-o călătorie pe mările Asiei Orientale, a fost cuprins, împreună cu întregul său echipaj, de o epidemie necunoscută la acea vreme. Ca urmare, autorităţile porturilor i-au interzis lui Van Decken debarcarea, condamnîndu-l la a rătăci veşnic pe mări şi oceane. Numele eroului rătăcitor este mereu confundat – i se spune cînd Van Decken, cînd Van Falkenburg, cînd Van Steaten. Un destin implacabil îl va condamna pe erou, oricum s-ar numi, la o eternă înstrăinare…

De ce „Olandezul Zburător“?

Cum s-ar fi putut numi altfel o ambarcaţiune, în condiţiile în care ea era semnalată, în acelaşi timp, în locuri diferite? Căpitanul de cursă lungă Owen a fost martorul unui astfel de fenomen tulburător. Iată ce a consemnat în raportul său: „Candria, o navă cu două catarge, s-a ivit pe neaşteptate, la mai puţin de un sfert de milă de noi. Apariţia ei a stîrnit o adîncă uimire, întrucît oamenii de veghe nu îi semnalaseră apropierea. Era senin. Nici urmă de ceaţă. Nu se putea explica în nici un fel cum se apropiase vasul într-atît de mult de noi, fară să-l fi observat cineva. Gabierul se jura pe toţi sfinţii că se ivise ca printr-o vrăjitorie, într-un loc unde pînă atunci nu se zbătuseră decît valurile. Corabia se apropia de noi cu toate velele ridicate. Pe puntea ei se aflau numeroşi marinari, ce-şi vedeau, în tihnă, de treburi, iar cîţiva dintre ei se pregăteau să lanseze o barcă la apă. M-am gîndit că vor să ne facă o vizită. Eram gata să dau ordine pentru a fi primiţi cum se cuvine, cînd, deodată, corabia parcă se topi în aerul limpede. A dispărut într-o clipă, ca o lumînare ce se stingea în bătaia vîntului puternic. Apariţia şi dispariţia fulgerătoare a navei necunoscute au băgat spaimă în oamenii mei, care socoteau că această întîlnire cu năluca prevestea mari nenorociri. Mai mult ca sigur, spuneau ei, ne-am încrucişat drumul cu vasul piază-rea al «Olandezului Zburător»“. Căpitanul Owen a încercat să-şi liniştească echipajul, spunîndu-le oamenilor că el descifrase numele vasului. Era vorba de fregata ,,Barracouta“. Dar, ceea ce avea să dea naştere la o şi mai încrîncenată panică, avea să fie faptul că, la data aceea, ,,Barracouta“ fusese văzută în apropierea Capului Hoorn, deci la o distanţă de 550 de km! Un fenomen asemănător s-a petrecut în 1904, în timpul războiului ruso-japonez. Flota amiralului Rodjestwenski, care naviga spre mările din Extremul Orient, în timp ce se afla în largul Mării Baltice, a fost martora unei întîmplări deosebit de stranii.

În noapte, se profilau siluetele unor nave cu pînzele întunecate, ce se apropiau în poziţie de luptă. Crezînd că este vorba despre submarinele japoneze, bateriile flotei ruse au dezlănţuit atacul. În primele ore ale dimineţii, echipajul condus de amiralul Rodjestwenski avea să-şi dea seama că, de fapt, distruseseră modestele ambarcaţiuni ale unor pescari norvegieni. Misterul acestei grave confuzii nu a fost elucidat nici pînă în zilele noastre.

În dimineaţa de 26 martie 1933, în largul insulei Terranova se lăsase o ceaţă de nepătruns. În aceaşi seară s-a dezlănţuit o furtună. Căpitanul cargoului ,,Sickby“ ordonase să se lanseze, la intervale scurte, semnale sonore de alertă, ca o măsură de protecţie. În pofida acestor precauţii, ,,Sickby“ a fost la un pas de a se ciocni de o altă navă, ivită din neguri. Cei de la comandă au avut timp să vadă numele vasului apărut din senin. Era vorba despre ,,Wyer Sargent“, un vapor din Liverpool, care, în urma unui incendiu declanşat în sala maşinilor, fusese părăsit de echipaj, dar în urmă cu 4 ani. După un an şi jumătate, pe cînd ,,Sickby“ naviga în apropiere de Golful Chesapeake, la orizont a apărut o navă fără pavilion, care se numea ,,Wyer Sargent“. La momentul acela, tocmai se împliniseră 5 ani de cînd acest vas fusese părăsit de echipaj. Ziarele vremii vorbesc despre multe epave plutitoare. Un caz interesant a fost semnalat de echipajul vasului ,,Federico Catalin“. Vasul naviga în largul Atlanticului, mergînd spre portul american Montevideo. Într-o noapte cu lună plină, în faţa navei a apărut un cuter cu catargele rupte şi velele sfîşiate. Căpitanul Lijak a dat ordin să se coboare o şalupă, cu cîţiva oameni, pentru a urca la bordul cuterului şi a se asigura că mai pot să salveze ceva. Şalupa nu a apucat să se deplaseze, iar vasul misterios a dispărut, scufundîndu-se. A doua zi de dimineaţă, la mai puţin de 300 de metri, cuterul scufundat în timpul nopţii plutea paralel cu ,,Federico Catalin“. Căpitanul Lijak a trimis, din nou, o şalupă. Cînd cei cîţiva marinari trimişi în recunoaştere pe straniul vas au ajuns la bordul acestuia, au constatat că nu există nici o urmă de viaţă. În sfîrşit, se poate descifra numele cuterului: ,,Thor“. Ulterior, s-a aflat că această ambarcaţiune eşuase în urmă cu 7 ani. Un caz similar a fost menţionat în anul 1938, de către marinarii de pe vasul ,,Ursa Mare“, aceştia văzînd cum apare şi dispare bricul-fantomă ,,Aurora“ – un vas englezesc care se scufundase în urmă cu 11 ani.

Iată cum o legendă a străbătut secolele. Cît adevăr există, nu a putut fi elucidat nici pînă în zilele noastre. Pentru că şi în prezent nenumărate ambarcaţiuni dispar fară nici o urmă, legenda „Olandezul Zburător“ continuă să dăinuie peste timp.

Ocolul trăsurii…

În 1809, Anglia a căutat să convingă Austria să urmeze alianţa împotriva lui Napoleon Bonaparte. Benjamin Banthurst, un diplomat genial, în vîrstă de numai 25 de ani, renumit în afacerile externe, a plecat la Viena pentru a comunica Austriei intenţia englezilor de a porni un atac împotriva francezilor, care ocupaseră Spania, acţiune violentă, la care Austria s-a aliat cu Anglia. Pentru austrieci, aceasta s-a dovedit a fi, însă, o afacere proastă: Napoleon a ieşit victorios în bătălia de la Wagram, pe malul Dunării, iar Austria a fost forţată să cedeze din teritorii. Banthurst s-a îndreptat spre casă prin Germania. La data de 25 noiembrie, călătorind sub numele de Koch şi pozînd într-un comerciant bogat, el, secretarul său şi un valet s-au oprit la un han din Perleberg. Un martor de la han a spus că era foarte nervos. I-a cerut comandantului gărzii locale să-i asigure paza armată împotriva unor misterioşi urmăritori – probabil, agenţi ai lui Napoleon. Seara, cînd trăsura se pregătea să plece, Banthurst a dat ocol cailor, în mijlocul străzii pustii… şi a dispărut! Valetul său, care se ocupa de bagaje în spatele trăsurii, a coborît imediat şi s-a uitat pe fiecare parte a acesteia, însă l-a văzut doar pe vizitiu, care înhăma caii. Secretarul său, care stătea în uşa hanului pentru a plăti nota, nu l-a văzut întorcîndu-se. Soldaţii de pază de la ambele capete ale străzii nu au văzut, nici ei, pe nimeni trecînd pe acolo. Autorităţile au căutat mai întîi în han, apoi prin tot oraşul. Ministerul Afacerilor Externe britanice a primit o negaţie de la Napoleon, cum că agenţii săi ar fi fost implicaţi în această misterioasă dispariţie. Numeroasele zvonuri despre Banthurst spun că ar fi fugit pe mare, că ar fi fost omorît şi jefuit ş.a.m.d., dar tot ceea ce se ştie în mod precis despre el este concentrat în cuvintele lui Charles Fort, neobositul colecţionar de evenimente stranii: „Aflat sub o permanentă observaţie, el a mers pe partea cealaltă a trăsurii cu cai şi a dispărut“.

Visul libertăţii

Rutina monotonă a deţinuţilor din închisoarea prusacă din Weichselmünde a fost, în mod surprinzător, întreruptă, în anul 1815. Un valet, numit Diderici, închis pentru că se substituise stăpînului său, după ce acesta murise în urma unei crize de inimă, mergea cu greutate, tîrîndu-şi lanţurile prin curtea închisorii, în obişnuita plimbare zilnică, aflîndu-se în rînd cu alţi prizonieri aşezaţi în faţa şi în spatele său. Dintr-odată, Diderici a dispărut! Ceea ce relatează gărzile şi ceilalţi întemniţaţi este absolut uluitor: Diderici a devenit invizibil, iar lanţurile de la mîini şi de la picioare i-au căzut. Nu s-a mai auzit niciodată nimic despre el. Se crede că această întîmplare semnifică realizarea concretă a visului de libertate al oricărui prizonier!

Călugărul ţar?

Ţarul Alexandru I al Rusiei, în vîrstă de 48 de ani, a murit pe data de 1 decembrie 1825. Cînd vestea morţii sale a ajuns în capitală, o parte din trupele de la St. Petersburg s-au răzvrătit împotriva succesorului său, Nicolae. Revolta a fost repede înăbuşită, însă „decembriştii“ au devenit eroii liberalilor ruşi în timpul asprei domnii a Ţarului Nicolae.

Deoarece puterea lui Nicolae a fost contestată de la începutul domniei sale, a început să se răspîndească un zvon, cum că Ţarul Alexandru I nu a murit, ci a abdicat, pentru a duce o viaţă de călugăr. Departe, în Est, la Tomsk, a apărut un călugăr pe nume Fedor Kuzmici, despre care localnicii afirmau că este chiar Alexandru Romanov. Fiind pe patul de moarte, în anul 1864, monahul a exclamat: „Numai Dumnezeu ştie numele meu adevărat“. În următorul an, pentru a curma zvonurile, Alexandru al II-lea, nepotul lui Alexandru I, a deschis sicriul unchiului său, dar acesta era gol! Mormîntul a mai fost deschis în 1926, însă şi atunci a fost găsit gol!

Expeditorul dispare,

scrisorile rămîn

Dispariţia judecătorului Curţii Supreme din New York, Joseph F. Crater, a fost foarte mediatizată la vremea respectivă, însă puţini au fost aceia care au realizat că un predecesor al său a dispărut, într-un mod chiar mai misterios decît Crater, cu 100 de ani în urmă. John Lansing a luptat în Revoluţia Americană şi a servit ca legislator, maior de Albany şi Cancelar de Stat. Din 1790 pînă în 1801, el a s-a aflat la Curtea Supremă din New York. Ani buni a făcut parte dintr-un grup politic format în jurul bogatei familii Clinton, dar pe care a jignit-o prin faptul că a refuzat să devină guvernator, aşa cum i s-a cerut. Politicianul a rămas cancelar pînă la retragerea sa, în 1815, apoi a devenit consultant la Universitatea de Stat şi consultant de afaceri al Colegiului Columbia. În această perioadă a locuit la un hotel din New York. În seara de 12 decembrie 1829, a ieşit să pună cîteva scrisori la Poştă, epistole care trebuiau să prindă vaporul de noapte de la Houston către Albany, însă de atunci nu a mai fost văzut niciodată. Cercetările s-au desfăşurat într-un mod foarte minuţios, deoarece Lansing era una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale vieţii publice de la acea vreme. Bărbatul, în vîrstă de 75 de ani, a dispărut atît de straniu, într-o noapte de iarnă, de parcă n-ar fi trăit niciodată.

Oceanul răpitor

Nava germană ,,Hermania“ a fost descoperită pe coasta engleză a Cornwall-ului, în 1849. Vasul încă mai naviga, dar echipajul şi stăpînii săi au dispărut fară să lase vreo urmă. Au fost, cu toţii, măturaţi peste bord de valul unei furtuni? Au abandonat vasul? Au fost răpiţi? Nici pînă în zilele noastre nu s-a elucidat acest mister.

Dispariţii stranii

Este, oare, posibil ca unii oameni să dispară imediat din raza vizuală, încetînd să mai existe? Orion Williamson era un fermier din apropiere de Selma, Alabama. Într-o zi de iulie, în anul 1854, s-a ridicat de pe scaunul din veranda casei sale şi a plecat la cîmp, pentru a-şi aduce caii de la păscut. Soţia şi copilul său îl priveau de pe verandă, iar în partea cealaltă a cîmpului, doi vecini călăreau spre el. Înainte ca oamenii să se întîlnească, Williamson a dispărut. Martorii au cutreierat şi au răscolit tot cîmpul, dar nu au găsit nici o groapă şi nici o urmă a lui Williamson. Au venit şi alte persoane din oraş să-l caute, însă nu a fost de găsit. De asemenea, la faţa locului au sosit şi ziariştii, printre ei regăsindu-se şi tînărul Ambrose Bierce, care a descris incidentul în povestirea ,,Dificultatea traversării cîmpului“. Pe data de 23 septembrie 1880, o dispariţie de genul celei a lui Williamson s-a repetat: David Lang, un fermier care locuia în apropiere de Gallatin, Tennessee, a străbătut, liniştit, cîmpul din faţa casei sale şi s-a făcut nevăzut, chiar sub privirile nedumerite ale soţiei sale. Dispariţia sa a fost confirmată de 2 vizitatori, care tocmai ajunseseră şi ei acolo, aceştia observîndu-l pe Lang din trăsura lor. Cercetarea amănunţită a cîmpului a arătat că nu existau gropi, sau subterane ascunse. Povestea lui Lang a fost relatată de nepoata sa şi a devenit celebră mulţi ani mai tîrziu, publicîndu-se în revista ,,Destin“, în 1953. Un al treilea fermier, Isac Martin, din Salem, Virginia, traversa, şi el, cîmpul, după care a dispărut, a anunţat ziarul ,,New York Sun“, din 25 aprilie 1885. Nu a observat nimeni cum s-a făcut nevăzut.

În noiembrie 1878, un băiat de doar 16 ani, Charles Ashmore, din Quincy, Illinois, a ieşit din casă, noaptea, pentru a merge la fîntînă. Pentru că nu s-a mai întors, după un timp, tatăl şi sora lui au plecat să-l caute. Ei au descoperit urme clare, în zăpadă, ale picioarelor sale, vizibile doar pînă la jumătatea distanţei, mai departe nemaiobservîndu-se nimic. În Noaptea de Crăciun, în 1909, băiatul de 11 ani Oliver Laoch, din Salt Bend Indiana, a ieşit să ia apă, a strigat după ajutor şi a dispărut. Tot în Noaptea de Crăciun, şi tot în 1909, un alt băiat de 11 ani, Oliver Thomas, din Rhaynder, Walles, a ieşit, de asemenea, în curte, pentru a lua apă, el fiind auzit ţipînd îngrozit: „Ajutor! Ajutor! M-au prins!“. Urmele sale duceau pînă în apropiere de fîntînă, unde nu se mai vedeau deloc. La toate aceste stranii dispariţii nu a fost găsită, niciodată, vreo explicaţie.

Compasul călător

Vasul ,,James B. Chester“ se afla în condiţii bune de navigare, cînd a fost găsit, în mijlocul Atlanticului, la data de 28 februarie 1855. Însă compasul şi hărţile navei dispăruseră, odată cu orice urmă de viaţă.

Rosalia, sau salvarea fantomelor

La data de 6 noiembrie 1860, la Londra, ziarul ,,Times“ a publicat o mărturie a unui corespondent din Bahamas: „Un vas francez mare, care naviga de la Hamburg la Havana, a fost găsit, de către una dintre navele de coastă, plutind în derivă, fară echipaj. Încărcătura, compusă din vinuri, fructe, mătăsuri ş.a.m.d., era intactă. Actele căpitanului au fost găsite la locul stabilit. Singurele fiinţe vii de la bord erau cîteva animale, o pisică, nişte găini şi mai mulţi canari, pe jumătate moarte de foame. Vasul, care se pare că fusese părăsit de puţin timp, conţinea multe pachete cu diferite bunuri, pentru comercianţii din Havana. Nava era foarte mare, nouă, în perfectă stare de funcţionare şi se numea «Rosalie». Nu a mai fost găsit nici unul dintre membrii echipajului şi nici unul dintre pasageri“. Cercetări efectuate în documentele firmei de asigurări Lloyd’s din Londra au scos la iveală fapte ce păreau, la prima vedere, confuze: arhivele descriau vasul ,,Rosalie“, care mergea de la Hamburg la Havana, străbătînd Canalul Bahamas. Peste vas s-a abătut o furtună, iar în ziua de 17 august 1860, ,,Rosalie“ intra în Nassau, salvată de alte vapoare. Totuşi, animalele de la bord, chiar dacă erau foarte flămînde, încă trăiau! De ce căpitanul nu a luat cu el actele vaporului cînd a plecat? De ce vestea sosirii pasagerilor salvaţi pe data de 17 august nu a fost una importantă în Nassau, încît nu se mai ştia nimic? Care au fost „circumstanţele curioase“ la care fac aluzie documentele firmei de asigurări, cînd se menţionează salvarea vasului ,,Rosalie“?

(va urma)

TRAIAN TANDIN

COMENTARII DE LA CITITORI