Diverse (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

Hermes

Hermes era o divinitate plenipotentă şi plurifuncţională – de la mesagerul lui Zeus, cu aripi la sandale şi la caduceu, pînă la protectorul comerţului şi al drumeţilor. Îl vedem şi în ipostaza de zeu psihopomp, care călăuzeşte, în luntrea lui Charon, dincolo de Styx, sufletele morţilor, păstrîndu-şi calitatea de patron al misterelor şi al iniţierilor ezoterice. Tot el a descoperit cifrele şi buchiile, pe care le-a oferit oamenilor, parcă la concurenţă cu Prometeu, care le dăruise focul şi îi învăţase să construiască bărci şi case. Era şi protectorul hoţilor. (În filmul „Drumul spre victorie“, turnat în 1981, foştii fotbalişti Pelé, Bobby Moore, Osvaldo Ardiles şi alţi cîţiva interpretează rolul unor ostaşi aliaţi, căzuţi prizonieri la nemţi şi obligaţi să joace o partidă de fotbal cu Naţionala Germaniei hitleriste – un fel de partidă Germania-Restul Lumii, de astăzi. Într-una dintre scene, actorul american Sylvester Stallone se întoarce în Lagăr, după o vizită la francezi, şi îşi flutură palmele pe lîngă urechi, precum aripile lui Hermes, semn că aducea veşti). Nu trebuie să fie cineva hierofant ca să ştie că, în unele loji masonice, sînt sculptate, pe coloane, în special pe aceea a Calfelor, aripile şi părţi ale caduceului lui Hermes, însoţite de inscripţia: „Virtus dirigit alas“ (,,Virtutea conduce aripile“ – spre libertate).

Mihai Eminescu nu a fost mason, ci doar iniţiat în tainele Masoneriei, probabil în timpul studenţiei la Viena, sau la Berlin. De aceea, pe 28 iunie 1883, cînd apare în casa lui Titu Maiorescu, pe la orele 10 dimineaţa, agitat, în urma conflictului cu doamna Slavici, criticul îi arată bustul din ipsos al lui Hermes, aflat pe unul dintre rafturile bibliotecii sale. Era un bust ,,comercial“, cum l-a denumit Nicolae Petraşcu, în „Biografia mea“, aşezat, de către Maiorescu, alături de alte busturi celebre – al lui Schopenhauer, Kant, Hegel ş.a. De ce îi arată tocmai bustul lui Hermes? Poate pentru că voia să-i transmită mesajul că trebuie să pună capăt virulentei sale campanii de presă împotriva Guvernului, fiindcă, altminteri, se va trece la măsuri punitive dintre cele mai dure? Tot ce se poate, căci, pe dată, Eminescu se calmează şi răspunde printr-o formulă de hermeneutică masonă: „Lasă, că va reînvia arta antică!“. Şi, după ce ia din mîna lui Maiorescu 5 lei, pentru trăsură, pleacă în oraş. Într-o altă împrejurare, la o serată a „Junimii“, populată de masoni, venise şi masonul Alexandru Candiano-Popescu, unul dintre cei care complotaseră la detronarea masonului Al. I. Cuza. La vederea lui Candiano-Popescu, Eminescu dă semne de nelinişte şi se grăbeşte spre ieşire. Aşadar, în urma întrevederii cu Maiorescu, de ce s-o fi liniştit Eminescu? Poate pentru că prestigiul lui Maiorescu era irezistibil? Probabil, căci, peste cîteva minute, ajuns la „Capşa“, Eminescu se ambalează iar, scoate un pistol şi ameninţă că se va duce la Cotroceni, să-l împuşte pe Regele Carol I, speriind-o, cumplit, pe o chelneriţă.

În tinereţe, Mihail Kogălniceanu era un mare cheltuitor

Mihail Kogălniceanu (1817-1891) era fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi (născută Stavilă). După ce a învăţat buchiile, cu dascălul maramureşean Gherman Vida, timp de cîţiva ani a frecventat pensioanele franţuzeşti din Iaşi. În septembrie 1834, printr-un noroc nesperat, sau datorită influenţei pe care tatăl său o avea pe lîngă domnitorul Mihail Sturdza, abia urcat pe tronul Moldovei, tînărul Kogălniceanu îi însoţeşte pe fiii acestuia la studii, la Colegiul din Lunéville, iar, din august 1835 pînă în februarie 1838, la Universitatea din Berlin, unde urmează cursuri de istorie, drept şi ştiinţele naturii. Generos, Vodă Sturdza îi va achita protejatului său întreţinerea, hainele şi cărţile, plus banii de buzunar, deloc puţini. Cu toate acestea, dovedind apucături de cheltuitor impenitent, Kogălniceanu nu se jenează, şi cere, mereu, alţi bani de acasă. Astfel, în scrisorile din octombrie 1837 şi din ianuarie 1838, îşi motivează cererea prin apropiata sosire a Crăciunului, cînd oricui îi trebuie bani mai mulţi, pentru cadouri. În plus, trebuiau achitate datoriile deja făcute: la birjar, la pedagog, la gazdă, sau la beizadelele domnitorului, Dumitrache şi Nicolae. Ajunsese să ia bani chiar şi de la bancheri, care, ştiindu-l un apropiat al lui Vodă, se grăbeau să-l împrumute. „Iată ce am făcut cu banii primiţi de la babaca“, se justifică tînărul Kogălniceanu, într-o scrisoare adresată surorilor sale, la Iaşi. Uneori, după cum ne înştiinţează Petre V. Haneş, critic şi istoric literar interbelic, în cartea „Tinereţe“, apărută în 1941 şi consacrată unor scriitori din perioada romantică, Kogălniceanu recurgea şi la mici înşelăciuni, ca să-şi tapeze familia de alţi bani. Astfel, în vara anului 1837, el şi fiii domnitorului au fost invitaţi la ţară, de către gazda sa, pastorul Ionas. Deşi această călătorie era gratuită, Kogălniceanu a cerut bani acasă. Atît de mare îi era setea de bani, încît nu se jena să-i ceară chiar şi lui Mihail Sturdza – dacă tot le trimitea bani prinţilor lui, de ce să nu-i trimită şi lui?! Alteori, văzînd că nu mai primeşte nimic din ţară, ameninţă că se lasă de studii şi se întoarce la Iaşi. Îi trebuiau tot mai mulţi bani, fiindcă ducea o viaţă de prinţ, la fel ca fiii domnitorului, uitînd, însă, că el era doar un fiu de boiernaş. Voia să aibă – ţineţi-vă bine! – două odăi: una de dormit şi una de primit oaspeţi. În plus, voia să aibă invitaţi la masă şi să nu lipsească de la balurile şi de la petrecerile cuvenite doar prinţilor. Nu putea să meargă la teatru, cu lumea bună, fiindcă „nu avea mănuşi şi colţuni de mătase“. Pornirea spre lux şi vanitate, apărută prea devreme la el, nu îl lăsa să vadă strîmtoarea materială a părintelui său, văduv şi cu atîţia copii. Kogălniceanu se visa fiu de domnitor, invitat să asiste la balul Curţii. În comportamentul şi în mintea sa apăruse o contradicţie: pe de o parte, condamna exploatarea ţăranilor de către boieri, aşa cum o va face, curînd, şi în scrierile sale -„Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens“, spre exemplu -, iar, pe de altă parte, i se părea normal ca ţăranii să trudească pentru domnitor şi camarila boierească. Dacă luxul boierimii dusese la sărăcirea ţăranilor, atunci şi el, prin luxul în care trăia la Berlin, contribuia la mizeria acestora. Cosmopolitismul îl cuprinsese încetul cu încetul, şi începuse să semneze „Michael von Kogalnitchean“. Aceste slăbiciuni se aflau în antiteză cu educaţia şi pornirile lui sufleteşti. În octombrie 1837, le scria surorilor lui: „A l’âge de vingt ans, it fait mal de manger le pain qu’on n’a pas mérité et qu’on n’a pas gagné“. (,,La vîrsta de 20 de ani, nu se cade să mănînci pîinea pe care n-ai meritat-o, sau n-ai cîştigat-o“).

În cele din urmă, susţine istoricul Petre V. Haneş, numai întîmplarea a făcut cu tînărul Kogălniceanu să scape de influenţele nefaste ale parvenitismului şi să revină la sentimente mai bune. În august 1837, dl. Hufeland, pedagogul care îi avea în grijă pe cei 3 studenţi, i-a scris lui Vodă, plîngîndu-se de comportamentul protejatului său: ba că e risipitor, ba că vorbeşte urît cu profesorii, ba că nu-i respectă pe fiii domnitorului şi multe altele. Speriat de măsurile care puteau fi luate împotriva lui, Kogălniceanu se gîndeşte să-şi abandoneze studiile şi îi cere părintelui său să-i dea în administrare Moşia Rîpile. Vodă, însă, nici gînd să fi fost supărat pe el. Îl cheamă în ţară, îl avansează la gradul de locotenent şi îl face adjutantul său. În paralel cu noua sa activitate, Kogălniceanu va începe o rodnică etapă cultural-literară: cumpără o tipografie, preia de la Gh. Asachi revista „Alăuta Românească“, editează „Dacia literară“ (1840) ş.a.m.d., prin care va rămîne în posteritate drept creatorul paşoptismului şi al modernismului literar românesc.

Paul Suditu

COMENTARII DE LA CITITORI