Diverse (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Emil Cioran, în dialog

cu Corneliu Zelea Codreanu

„– Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care să justifice vreo speranţă.

– Ai dreptate, mi-a răspuns el. Sînt, totuşi, cîteva semne…

– Mişcarea legionară, am adăugat eu.

Şi atunci, mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuţii dace. Am înţeles că, între daci şi legionari, se interpune pauza fiinţei noastre, că noi trăim al doilea început al României. Căpitanul a dat românilor un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi umilinţe. Legionarul este un român cu substanţă, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umană infinit ameninţătoare. Garda de Fier: o pădure fanatică… Legionarul trebuie să fie un om, în care mîndria suferă de insomnie. Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare individul, care priveşte ţara şi problemele ei cu o cruntă înverşunare. Este o deosebire de o anumită densitate sufletească. Acela care a dat ţării altă direcţie şi altă structură este Zelea Codreanu. El a unit, în sine, pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sînt valabile imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un alt vizionar, cu un spirit mai practic şi atîta pricepere în lume sprijinită pe un suflet de sfînt. Tot aşa, el nu cunoaşte o a doua Mişcare, în care problema mîntuirii să meargă mînă în mînă cu gospodăria. A face o ispravă, politică şi mistică, şi a te salva, iată o ireductibilitate căreia i-a pus el capăt. Îl intereasau, în egală măsură, organizarea unei cantine şi problema păcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie să uite: Căpitanul a fost un gospodar în absolut. Fiecare credea că-l înţelege. El, totuşi, scăpa mereu. Depăşise limitele României. Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă, care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclini, uneori, să crezi că el n-a căzut din conflictul cu un bezmetic, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este, totuşi, mai puţin adevărat că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui. Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea, şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul. Influenţa lui i-a articulat şi pe duşmani, pe care, din lichele, i-a făcut monştri. I-a obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreţia Căpitanului n-ar fi cerut o echivalenţă negativă. În preajma Căpitanului, nimeni nu rămînea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bîntuită de esenţial. În cîţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragică, a cărei intensitate ne consolează de laşitatea a 1.000 de ani de nonistorie. Cu excepţia lui Christos, nici un mort nu a fost mai prezent printre noi. Acest mort a răspîndit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană şi a readus Cerul deasupra României”. (Emil Cioran, într-o conferinţă ţinută la radio, 27 noiembrie 1940, şi reluată în revista „Glasul strămoşesc” din Sibiu, la data de 15 decembrie 1940).

Cum a fost scos Traian din iad

În opinia aceluiaşi Vasile Andru, care a făcut cercetări ample la Vatican şi care îşi asumă ceea ce spune, după moartea sa, în anul 117, Traian, care fusese un împărat păgîn ce se închina la idoli, şi care nu fusese botezat, a ajuns în iad. Însă, prin rugăciunile fierbinţi ale Sfîntului Grigorie cel Mare (zis Dialogul), adresate lui Dumnezeu, sufletul împăratului a fost scos din iad. Salvarea lui Traian de la Focul veşnic este foarte importantă pentru urmaşii săi. El a fost recuperat la Creştinism. Chiar şi Dante Alighieri, în „Divina Comedie”, arată virtuţile lui Traian, îndreptate şi în smerenie. Se cunoaşte gestul împăratului, care a făcut dreptate unei femei necăjite, precum şi pedeapsa aplicată unor delatori. Însă faptele bune ale lui Traian sînt suficiente pentru a fi canonizat?! Şi da, şi nu, opinează Vasile Andru. Împăratul era evlavios, milostiv cu săracii, cu văduvele şi cu nedreptăţiţii. El apare pe Columnă mai mult ca un sacerdot decît ca un mare general. Avea înţelegere pentru creştini. Dar mîntuirea lui, fără botez, constituie o mare problemă teologică, legată de mîntuirea păgînilor şi a marilor damnaţi.

Drosida a fost fiica lui Traian?

Întrucît împăratul Traian nu a avut băieţi, cei din jurul lui i-au cerut să adopte un fiu (este vorba despre Hadrian), însă el a refuzat. În cele din urmă, legenda spune că ar fi avut o fiică misterioasă, pe Drosida. Fiindcă s-a jertfit pentru Christos, ca mucenică protoromână, fata a pledat mult pentru iertarea lui Traian şi pentru scoaterea lui din iad. Pentru martiriul ei, Drosida a fost canonizată şi se prăznuieşte în calendarul ortodox la data de 22 martie, împreună cu Sfîntul Mucenic Vasile Preotul.

Canonizarea lui Ştefan cel Mare

În general, pentru a fi canonizată, o persoană trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: să fi trăit o viaţă ascetică închinată lui Christos; să fi dobîndit calităţi de a face minuni şi harisme; trupul să-i emane o mireasmă plăcută, după moarte; moaştele sale să facă vindecări miraculoase, iar mormîntul să aducă iertarea multor păcate.

Ştim, cu toţii, cîte oprelişti au fost la canonizarea domnitorului Ştefan cel Mare, săvîrşită în anul 1992. Pomenirea lui în calendare se face la data de 2 iulie, odată cu alţi sfinţi români, cum ar fi Antim Ivireanu, Daniil Sihastru, sau Constantin Brâncoveanu şi cei 4 fii ai săi. Oponenţii sanctificării lui Ştefan cel Mare au pus următoarea problemă: este obligatoriu ca tot ce are valoare naţională să intre în calendarul ortodox?! Să nu se uite că marile figuri ale ştiinţei şi culturii noastre au fost oameni cu multe păcate. La fel au stat lucrurile şi cu măritul domn al Moldovei, care a avut 4 neveste, şi, conform dispoziţiei Sinodului Ecumenic de la Constantinopol, din anul 908, „căsătoria a patra este ilegală, Biserica nerecunoscînd-o”. Se pare, însă, că Daniil Sihastrul l-ar fi dezlegat de păcat. Alte greşeli ale domnitorului, în opinia contestatarilor, sînt considerate şi iubirile lui adulterine, puzderia de copii din flori, sau cazurile cînd nu se controla şi, pe timp de pace, „de multe ori la ospeţe, omora fără giudeţ” (Gr. Ureche). De partea cealaltă, partizanii canonizării lui Ştefan cel Mare au prezentat argumente inatacabile. În lunga sa domnie, prin tot ce a realizat, el s-a arătat a fi un apărător al Creştinătăţii şi al Bisericii strămoşeşti. A făcut din Moldova „ţara dreptăţii şi a legii”. Se pare că, după fiecare bătălie, ar fi ridicat multe biserici şi mînăstiri, în total 47, dar unii istorici nu i-au inventariat decît vreo 3, printre care se numără şi Mînăstirea Putna. După bătălia de la Vaslui, impresionat de izbînda viteazului domnitor, Papa de la Roma l-a numit „atlet al credinţei creştine”. Charisma lui Ştefan a precumpănit în canonizarea lui. El a apărat credinţa şi Neamul. A purtat războaie cu marile

puteri ale lumii şi a biruit sub semnul crucii. Ştefan cel Mare a biruit prin har, el fiind considerat temelia Istoriei mîntuirii. Un alt argument pentru canonizarea lui Ştefan cel Mare este acela că, indiferent de vremuri, unui rege i se trece cu vederea adulterul. În plus, muieri din toate straturile sociale îi stau în cale, pentru a se lăuda, mai apoi, cu progeniturile lor de ascendenţă nobiliară. În ceea ce priveşte aşa-zisa cruzime a domnitorului, trebuie spus că nu este adevărat, în toată Europa, nu numai în Moldova, nesupunerea, dar mai ales trădarea de patrie fiind pedepsite, la vremea respectivă, fără milă. În altă ordine de idei, oricît de mare cărturar ar fi fost cronicarul Grigore Ureche, nu putem lua în serios afirmaţiile lui despre Ştefan cel Mare, întrucît conţin un subiectivism supărător, care denaturează adevărul istoric. Există şi o legendă care susţine ideea că, în copilărie, Măria Sa ar fi locuit la Muntele Sfînt, iar cînd a ajuns domnitor, a ajutat Athosul prin construirea unor edificii, dar şi prin donaţii.

Cînd va fi canonizat Eminescu?

În societatea noastră s-a lansat o întrebare, pentru unii justificată, pentru alţii nu: cît de mari pot fi asemănările dintre calendarul cultural şi cel ortodox? Oprindu-ne la Mihai Eminescu, să nu uităm că problema canonizării lui dăinuie de mai mult timp, întrucît viaţa, dar mai ales opera lui s-au ridicat la nivelul sacrului, multe dintre poeziile ştiute fiind adevărate rugăciuni. Aceasta înseamnă că toate creaţiile sale sînt mîntuitoare şi au o valoare mistică.

Alte posibile canonizări

Încă din anul 1955, a început pregătirea dosarului pentru canonizarea martirilor naţionali Horea, Cloşca şi Crişan. Din păcate, numeroase obstacole au stat în calea acestui proiect: Horea şi Cloşca erau masoni, iar Crişan s-a sinucis în închisoare. Şi Mihai Viteazul ar putea fi canonizat. În încheiere, se cuvine să amintim şi despre posibila canonizare, într-un viitor mai îndepărtat, a lui Mircea Eliade, ca istoric al religiilor, sau a lui Ion Creangă.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI