Diverse (III)

in Lecturi la lumina ceaiului

O pasăre pe nedrept ignorată

Pe numele ei ştiinţific „numida meleagris“, mîndra bibilică se distinge de celelalte păsări din ogradă. Aleargă repede şi preferă tufişurile, unde poate să se ascundă în voie. În general, este rezistentă la boli şi la intemperii. În vremurile de acum, carnea şi ouăle ei, cam 70-80 pe an, cu un nivel scăzut de colesterol, au ajuns la mare căutare. Originară din Guineea Ecuatorială, bibilica a fost adusă în Europa de către marinarii portughezi, sub numele de „găină de Guineea“. La noi, ,,a intrat” prin Serbia, de unde şi numele de „biba“. În funcţie de regiunile unde a fost aclimatizată, bibilica se mai numeşte: „cîţă“, „pichera“, „gallina faraona“, „bubulina“. Aristotel a numit-o „meleagris“, după o legendă mitologică în care se spune că zeiţa Diana le-a transformat în bibilici pe surorile lui Meleagru, rege în Calidonia. Şi Socrate aminteşte de bibilică – jelind, parcă, moartea cuiva, această pasăre strigă: „Păcat!… Păcat!… Păcat!…“ şi are penele acoperite cu nişte puncte mici, ca lacrimile. Domesticită, sau sălbatică, astăzi, bibilica populează Africa, Insula Madagascar, India, Sudul Franţei şi începe să fie căutată şi la noi, sub forma unei varietăţi cenuşii, sau albe. După unii, ar fi o pasăre biblică. Dacă o lăsaţi liberă prin curte, fiţi siguri că aţi scăpat de şoareci. Bibilica este o pasăre curată, la fel ca raţa, gîsca, prepeliţa, fazanul, potîrnichea, sau păunul, iar carnea ei, de calitate superioară, este o adevărată delicatesă. Fiind mai vigilentă decît gîsca, salvatoarea Capitoliului, unii obişnuiesc să pună bibilica într-o colivie, la poartă, ca să le dea de ştire cînd vine cineva. Încercaţi şi voi.

Încă un mister legat de Eminescu

Anul acesta, pe 15 ianuarie, ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, a fost difuzat, la televizor, un filmuleţ, de cîteva minute, în care un anume Adrian Cepăreanu a făcut o dezvăluire surprinzătoare – acum o jumătate de secol, la fostul Sanatoriu „Mărcuţa“ ar fi avut loc demolări şi restaurări de saloane şi clădiri. Cu această ocazie, s-a descoperit, conservat în mod miraculos, un salon, vechi de vreo 60-70 de ani, la vremea aceea, care se zice că l-ar fi găzduit, o vreme, pe Eminescu. Chemat imediat, regizorul Ion Popescu-Gopo a filmat înscrisurile murale existente, realizate în cărbune, mai înainte ca acea parte de stabiliment să fie demolată. Cine este Adrian Cepăreanu şi unde se află acel filmuleţ?! De ce nu se difuzează la televizor?! Aşteptăm un răspuns.

Confuzia dintre „doisprezece“

şi „douăsprezece“

Auzim, frecvent, la radio şi la televizor, o altă greşeală de limbă: ora doisprezece, douăsprezece pomi etc. Forma douăsprezece se acordă cu substantivele de gen feminin – douăsprezece fete – şi neutru – douăsprezece creioane. Pentru a nu se repeta această greşeală, propunem un exerciţiu simplu, învăţat în clasele primare – substantivele masculine au următoarele forme: un (copil) – doi (copii) = doisprezece (copii), cele feminine: o (fată) – două (fete) = douăsprezece (fete), iar cele neutre: un (creion) – două (creioane) = douăsprezece (creioane).

Eroina de la Olt

Toată lumea cunoaşte faptele de vitejie, fără seamăn, ale Ecaterinei Teodoroiu, Eroina de la Jiu, căreia i s-au ridicat statui şi despre care s-au scris cărţi şi s-au făcut nenumărate filme. În judeţul Gorj există străzi şi bulevarde care poartă numele acestei luptătoare, ce şi-a cîştigat recunoştinţa Patriei. Ecaterina Teodoroiu, însă, nu a fost singura femeie care s-a distins în timpul primului război mondial, celelalte, din păcate, rămînînd anonime, sau doar pomenindu-li-se numele, în vreo cronică rătăcită. A fost şi cazul acelor ţărani de la Oituz, care, după cum a consemnat istoricul Gh. Brătianu, în jurnalul său, şi-au riscat viaţa, aducînd la îndemîna ostaşilor, angrenaţi în lupte, obuze, cu braţele, şi cartuşe, cu poala. Astfel, recitind romanul „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război“, de Camil Petrescu, în capitolul intitulat „Întîmplări pe apa Oltului“, am găsit numele a două femei: Maria şi Ana Manciulea. După o bătălie grea, un ţăran l-a înştiinţat pe sublocotenentul Camil Petrescu (alias Ştefan Gheorghidiu) despre faptul că, în satul Veneţia, părăsit, în grabă, de unguri, au rămas două spioane, care comunică, permanent, cu ungurii de dincolo de Olt, dar se au bine şi cu soldaţii români. Întrucît batalionul românesc se retrăgea din sat, comandanţii le-au luat cu ei şi pe cele două presupuse spioane. Dar, în timpul bătăliei care se petrece într-una dintre acele nopţi, Maria Manciulea ajută un regiment românesc să treacă Oltul. Şi de unde, mai înainte, se luase hotărîrea să fie împuşcată, pentru acte de trădare, acum, pentru faptele ei eroice, primeşte, drept răsplată, 1.000 de lei, o pereche de bocanci şi, mai tîrziu, Medalia „Virtutea Militară“. După o vreme, Camil Petrescu avea să o întîlnească pe această eroină la Iaşi, într-un spital – aflîndu-se în grija Reginei Maria. Mai mult, pentru faptele ei deosebite, Maria Manciulea a intrat în cartea de ,,Citire” a acelor vremuri. (Amănunte cu privire la acest subiect găsiţi în lucrarea „Eroina de la Olt, Maria Manciulea“, semnată de Lucian Ionescu-Tomşani).

România, de la Mioritic la Neolitic

„Nu şefii fac rău pe lumea asta! Şefii sînt, şi ei, oameni – pe lîngă ei creşte o faună, se puieşte o specie de indivizi, care au nişte limbi mătăsoase, că te apucă ameţeala! Falsitatea ne însoţeşte viaţa ca o pecingine. Simbioza dintre rahat şi muşte“.

„Trăim într-un absurd al Istoriei. După revoluţie, sau ce-o fi fost, care, logic, ar fi trebuit să ne ducă înainte, am ajuns amărîţii unei Europe în care pînă şi cîinii se bucură de drepturi“.

„Mai anii trecuţi, un ministru canadian l-a dat în judecată pe un ziarist, pentru că îl lăudase nemăsurat, iar el considerase acele laude un fel de mită“.

„Cică unul s-a dus să reclame nu ştiu ce la Poliţie. Dar, cum poliţistului tocmai îi născuse nevasta un băiat, omul trebuia să-şi facă obişnuitul canon – aşa cum se procedează, conform tradiţiei româneşti -, adică să bea timp de 7 zile, pînă intră în comă“.

„La noi, furtul a ajuns un mod de trai. Cine nu fură e prost. Cine poate să fure, dar nu o face, e tot prost, la fel ca şi cel care fură puţin, deşi are la îndemînă mult. Cine fură puţin şi nu e prins e şmecher. Cine fură mult şi nu e prins e socotit un geniu al finanţelor, un important om de stat şi de afaceri, nădejdea patriei, şi chiar viitorul ei, un exemplu strălucit despre ceea ce înseamnă să fii un român adevărat, un mare patriot ş.a.m.d.“.

„România a fost cucerită, pas cu pas, ireversibil, de mediocrităţi şi potlogari“. (Asta se întîmpla prin 2005, cînd a apărut cartea de faţă. Astăzi, potlogarii au devenit oligarhi. Şi-au luat doctorate, au televiziuni şi gazete proprii. Au schimbat legile în favoarea lor şi Poliţia e cu ei. Controlează ONG-uri, toate finanţele ţării şi au pe mînă Justiţia şi Serviciile. Poftim dacă le mai poţi face ceva!).

„Trăindu-şi, pînă la capăt, mîndria de a fi român, Caragiale s-a exilat în Germania. Eminescu a înnebunit, iar Octavian Goga a înfundat puşcăriile ungureşti, tot învăţîndu-i pe ardeleni că sînt români. Plin de amărăciune, acelaşi Caragiale avea să adauge: «Nimic nu e mai greu decît să cîrmuieşti proştii. Ei au un instinct de împotrivire organic. La proşti trebuie meşteşug, nu glumă. Prostia, suverana prostie, e, întotdeauna, mai tare»“. (Fragmente din lucrarea „România pe înţelesul tuturor“, semnată de Adrian Alui Gheorghe şi apărută în 2005).

Paul Suditu

COMENTARII DE LA CITITORI