Doi ani prin pustiu

in Editorial

Motto: „A fost demult. – O rază care luptă/ Zadarnic cu cîmpiile de gheaţă”.

(O. Goga – „Dascălul”)

E chinuitor să spun că au trecut doi ani de cînd, fără voia mea, a trebuit să plec într-o călătorie… E la fel de greu să spun „am îmbătrînit” cu doi ani; sînt cînd prea rece şi calculat, cînd, brusc, prea sentimental. Nu regăsesc nordul cu busola prezentului – nordul, adică viitorul, sau sensul trecerii timpului în România de azi. Mă uit la lumea din jur, o aud… Vai, o aud – limba română seamănă cu păsăreasca altoită din filmele indiene, jumătate şuvoi de ciripituri hinduse, întrerupt ridicol de nuca din peretele cuvintelor englezeşti! Aşa sună româna acum… Mă uit la sociateatea românească – văd şarlatani politici, semianalfabeţi şi jecmănitori, ca fiind normalitatea din fruntea statului; văd mizeria umană expusă ca presă şi comunicare la toate nivelele… Minciuna nu este doar un mod firesc de exprimare, ci este şi receptată ca normalitate. Neîncrederea în conducători, convingerea deja congenitală că un demnitar este corupt şi că turpitudinea şi lipsa de educaţie sînt apriori legate de diriguitorii societăţii româneşti.

Asta spun şi cred românii despre ei şi despre conducătorii lor!… Mărturisesc că, de multe ori, mă gîndesc cum ar fi România cu un preşedinte de talia lui Vladimir Putin, un premier ca periculosul Viktor Orban, un diplomat ca Serghei Lavrov? Conducători care să inspire încredere şi să dea putere… Da, conducătorul este cel care dă încredere oştirii, fiecărui soldat! Da, soldatul va merge hotărît la luptă ştiind că are în frunte un favorit al zeiţei victoriei, un conducător care nu lasă pe nimeni la greu – şi altul e pasul şovăielnic al celui care merge la o bătălie care nu o simte ca fiind a lui, iar în frunte este un om de nimic, perdant şi trădător.

Îmi vin gîndurile, pentru că faptele… nu mai au cum să vină. Am cunoscut un om din acea categorie, a celor care potenţează un grup sau chiar întreaga societate; s-a numit Vadim şi, din păcate, a fost ultimul din această specie – oricum rară printre români. Rară şi pentru că românii au avut, dintr-o eroare genetică probabil, acest cusur – de a arunca noroi în românul care îşi deschide aripile. Iar ipocrizia merge mai departe – după noroiul din timpul vieţii urmează meteorismul bocetelor de la funeralii, apoi alt noroi – inventarea unor poveşti despre prietenia cu răposatul, despre dragoste şi stimă. Vadim avea o vorbă pentru toate astea, pe care mi se pare că o aud cînd plîng în public sau pe la televizor diverşi crocodili: „Hai siktir!”.

Vadim a avut acel ceva care îl ridica deasupra greşelii; de aceea, cînd analizezi faptele lui poţi sesiza greşeli, dar rezultatele au fost, paradoxal, nişte reuşite. De ce? Explicaţia ar fi că noi judecăm liniar, sau planar, bidimensional, pe cînd cazul respectiv, „greşeala”, privit din perspectiva spaţială, sistemică, nu mai apare la fel. Privit prin logica liniară, omul politic Vadim a fost un lider care a dus partidul la un scor mare, apoi a făcut multe greşeli şi a căzut sub pragul parlamentar pînă ce nu a mai contat pe eşichierul politic. Această „analiză” o aud pe la tot felul de vînzători de suveniruri electorale, personaje care au gravitat pe lîngă fenomenul politic, fără să atingă filonul; unii s-au cocoţat acum sus-sus, astea sînt vremurile, bicisnice, dar te uiţi la ei, mai mult decît gazde pentru banchetul ciorilor nu sînt, de fapt şi de drept… şi nu pot spera la mai mult decît memoria ciorilor.

Departe de aceste judecăţi aplatizate, fenomenul Vadim a fost mult mai amplu decît se poate înţelege din simple cifre – procente, funcţii, statistici parlamentare şi locale; omul acesta a ţinut în loc roata istoriei, de al cărei sens ne-am dat seama prea tîrziu, cînd roata pornise pe vale – pe valea coloniei România. Da, fără un Vadim şi fără fenomenul creat de el globalismul şi „occidentalizarea” ar fi inundat din primii ani România. Sigur, unii spun acum că e bine, nedîndu-şi seama că au suferit o mutaţie a simţurilor, a percepţiei; pentru ei acrul e dulce, negrul e alb, iar mai mult, SUA şi NATO aduc democraţia şi prosperitatea – în Orient şi aiurea. Vadim, cît a fost, a ţinut în loc această mişcare… firească poate; firească pentru că lumea consumului, în care am fost aruncaţi, nu are decît două misii, din care provin toate submisiile: vînzarea şi cumpărarea. Or, Vadim nu era de vînzare! Ah, că unii zevzeci spun „i-am dat bani lui Vadim”, asta pentru că nu au înţeles că Vadim nu vindea niciodată – oferea o şansă cuiva să facă ceva util cu puţinul dar pe care îl avea – banii; banii nu aveau preţ pentru Vadim, nu făcea parte din mocirla ce avea să ne inunde. De aceea, cît a trăit, a oprit mersul roţii… după trecerea în etern, roata s-a mişcat din nou, recuperînd…

Acum cîteva zile s-au împlinit 145 de ani de la trecerea în fiinţa veşnică a lui Avram Iancu. Îmi vin în minte cuvintele lui Goga, cel care trăia prin fiorul poeziei şi al naţionalismului; „Poetul pătimirii noastre” scria, cu gîndul la alte vremuri şi cu speranţa pe care numai un artist de geniu o poate vedea, dincolo de prezent: „În coborîrea amurgului se vor aprinde iar focuri pe culmi, fumul lor se va ridica la cer paşnic şi blînd ca fumul jertfei bine primite, va picura din nou glas de fluier printre crengile brazilor, ca o chemare de departe: «Astăzi cu bucurie, Românilor veniţi!»”. Ce întîmplare ca prima zi-de-după a lui Vadim, ultimul mare naţionalist român, să înceapă atît de aproape cu prima zi în care Iancu, model al lui Vadim, s-a dus „cu ochii la cer”, cum spune cronica. Vadim avea în faţă, în birou, portretul „Crăişorului Munţilor”, iar în piept, ritmul inimii lui darnice, mari şi năzdrăvane, cadenţa parcă ritmul Cîmpiei Libertăţii: „No gata, no hai! No gata, no hai! No gata, no hai” – ca într-un isihasm al naţionalismului, o rugăciune a inimii de român! Avram Iancu, Octavian Goga, Corneliu Vadim Tudor – trei apostoli ai naţiunii, ai naţionalismului cult, ai demnităţii de român – frunte lată şi ridicată, niciodată plecată altuia decît soarelui de pe cer!

Azi ţara se închină la „licurici” – mari sau mici. Culmea este că, de ziua amintirii marelui român, acum, cînd se simte lipsa acută a unui conducător, singurele exemple ale prezentului care îmi vin în minte sînt tot dintre străini. Poate pentru că au trecut doi ani fără Vadim… Din spatele mesei lui de scris, din biroul deja micului său partid, de la puţinele emisiuni care aveau curajul să-l invite, Vadim era o speranţă – pe care, chiar dacă nu o realizam, eu şi ceilalţi români o simţeam.

Va veni o nouă zi însorită? Se vor aprinde iar focuri pe culmi? Greu de spus – acum, iată, ne căutăm calea prin străini… Trăim vremuri de bejenie a spiritului românesc, ca un exod în pustiul sentimentelor, fără stîlpul de foc către Pămîntul Făgăduinţei.

Mi-e dor de Vadim. Atît.

DRAGOŞ DUMITRIU

 

Un NU hotărît trezirii societăţii retardate

COMENTARII DE LA CITITORI