Doi creatori ai conştiinţei naţionale, două destine paralele – C.A. Rosetti şi C. Vadim Tudor

in Polemici, controverse

Motto: „A muncit o viaţă întreagă, a suferit atîta şi la moartea sa toată averea ce-o putu lăsa urmaşilor săi a fost un singur lucru – un nume curat“.

Există o răsuflare prin care sufletul, la fel ca o fiinţă, se încarcă, se umple cu ceea ce îi trebuie – plămînii au nevoie de aer curat, iar sufletul, de sentimente curate, alese. Prin isihasm sau alte iniţieri se ajunge la răsuflarea necesară sufletului, dar, în viaţa de zi cu zi, omul matur poate avea parte de aşa ceva numai dacă destinul îţi aduce în preajmă bunătate, compasiune, dragoste, onoare, forţă, inteligenţă, frumuseţe…
Se împlineşte un an de cînd destinul şi-a rechemat unul dintre trimişi… Un an de cînd lipsesc din juru-mi susţinerea morală şi prietenia loială, dar capricioasă, măreţia sufletească şi copilăria tunetelor din senin, generozitatea radicalismului naţional şi sensibilitatea reală la tragedia umană, ironia genială ca reacţie la cotidiana comedie a erorilor, în fine un an de cînd în lumea mea e mai puţină dragoste de Dumnezeu şi de fiinţele sale. Iar adunîndu-le toate într-o singură răsuflare, da, m-am simţit deseori în acest an… parcă fără aer. Un an greu, sufocant sufleteşte, de cînd a dispărut acel om al destinului, acea lume întreagă ce s-a numit Vadim. Şi, mărturisesc, un an în care lumea reală mi-a dat atît de puţine motive compensatorii, încît m-am refugiat mult, peste măsură de mult, în lumea pe care şi Vadim a iubit-o cu patimă – lumea cărţilor şi a creaţiei. Am regăsit acolo un sprijin, în acel Eden al spiritului, deci acum, în nedoritul leat comemorativ, prezint o secvenţă din lumea oamenilor destinului.
Titlul corect din punct de vedere sociologic şi antropologic ar fi „Creatori ai opiniei publice şi ai conştiinţei naţionale“. Aceasta deoarece nu trebuie confundată manifestarea gregară, mimetică, a mulţimilor manipulate cu acel ferment al evenimentelor majore, opinia publică. Am început cu Constantin Alexandru Rosetti, pentru că am trecut, în 2016, pe lîngă împlinirea a 200 de ani de la naşterea sa… A fost unul dintre cei foarte puţini care ne-a dat nouă, celor mulţi, o ţară unită şi independentă. A dat Capitalei şi ţării Academia Română şi Filarmonica, a dat ţăranilor legile împroprietării, a deschis Teatrul Naţional pentru dramaturgii români, nouă, ziariştilor, ne-a dat presa, iar liberalilor… le-a dat partidul; la aniversarea din iunie (bicentenarul!), la monumentul lui C.A. Rosetti, al acestui om care toată viaţa a dat, nimeni nu s-a însufleţit să dea, să aşeze măcar o floare. Banca Naţională a emis o medalie… dar aurul nu acoperă nici pe departe valoarea nerecunoştinţei.
Pe C.A. Rosetti, teribilul ziarist şi om politic al Secolului XIX, secol pe care cred că ar trebui să-l numim nu doar al romantismului, ci şi al naţiunilor, l-am alăturat în comparaţie lui Corneliu Vadim Tudor, poate ultimul din aceeaşi categorie – a copiilor teribili ai manifestării publice, dar şi ai patriotismului. Amîndoi au mişcat mulţimi prin scris şi discurs, le-au scos din făgaşul impus. Sigur, se poate obiecta că rezultatele eforturilor celor doi sînt mult diferite. Rosetti a generat – direct şi în modul propriu – prin scrisul şi activitatea sa, Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, apoi a impulsionat decisiv alegerea lui Cuza şi Unirea Principatelor, iar spre finalul vieţii a impus, în calitatea de preşedinte al Adunării Deputaţilor, adoptarea Declaraţiei de Independenţă a Principatelor Unite, la 9 mai 1877, cauză şi efort naţional pe care le-a susţinut cu succes şi prin cotidianul său „Românul“, cel mai puternic şi influent organ de presă al vremii. De cealaltă parte, s-ar putea cîrcoti că Vadim Tudor nu are concretizări, materializări, ale demersurilor sale publicistice şi politice. Dar problema este privită greşit – în sensul că se inversează cauza şi efectul.
Concret, cred că Rosetti ar fi fost imens chiar dacă Unirea Principatelor sau Independenţa nu s-ar fi realizat atunci cînd a vrut el. De ce? Pentru că partea cea mai importantă, ce mai dificilă, cauza care a generat efectul, nu a fost combinaţia politică de succes, ci crearea acelui mediu favorabil, în care puteau să trăiască Unirea „în cuget şi simţiri“ şi Independenţa – mediu numit opinia publică transformată în conştiinţă naţională. Nu ar fi fost 1859? Mă rog, ar fi fost 1860 sau 1861… Nu ar fi fost Cuza, bine, ar fi fost Costache Negri sau Ion Ghica… Nu ar fi fost 1877, atunci ar fi fost 1878… Important era că românii, contemporanii epocii, conştientizau, ca o naţiune, necesitatea acestor evenimente – exista deci acea opinie – conştiinţă naţională – şi această existenţă de care trebuia ţinut seama a fost marele merit al lui C.A. Rosetti.
În contemporaneitate, asistăm la o revoltă generală împotriva corupţiei la nivelul cel mai înalt, împotriva acelei zone considerate intangibile. Vedem cum opinia publică expune, din ce în ce mai categoric, statutul înrobitor de colonie. De asemenea românii înţeleg, în fine, că există o bătălie pe care organizaţii iredentiste o duc împotriva ţării… De fapt, românii încep să realizeze adevărul din spusele şi scrisele lui Vadim, singurul care a trezit conştiinţa publică în aceste sensuri ocultate – de fapt, cel care a creat amplitudini de conştiinţă naţională opiniei publice. Se aude din ce în ce mai des: «sînt naţionalist»– declaraţii mai mult sau mai puţin ipocrite, dar cui i se datorează supravieţuirea naţionalismului – a embrionului de conştiinţă naţională – dacă nu lui Corneliu Vadim Tudor? Iar această conştiinţă naţională, păstrată şi păzită de Vadim, poate fi singura cauză ce ar duce la efectul demnităţii şi bunăstării generale.
I se reproşează lui Vadim atacurile la persoană, radicalismul exagerat, dincolo de limita admisibilă al unor articole ori declaraţii. Ei bine, cu tot respectul pentru marele tribun al presei paşoptiste, avantajul său faţă de tribunul contemporan cu noi este că el, Rosetti, a intrat de suficient timp în Răsăritul etern pentru ca reproşurile din timpul vieţii să-i fie uitate. Rosetti nu a fost un publicist eminamente obiectiv, în actualul sens „deontologic“; avea răfuieli personale, pana lui scotea foc de multe ori fără o cauză clară şi poate nici justă, presiunile asupra guvernului, partidelor şi, nu de puţine ori, asupra lui Vodă erau teribile – drept pentru care însuşi marele Alexandru Ioan – Cuza Vodă – a oprit apariţia „Românului“ şi a altor periodice pe care Rosetti le-a scos pentru a ocoli interdicţia. Asemănarea stilurilor celor doi este foarte mare.
De fapt, Vadim nu a murit de suficient timp pentru a fi unanim elogiat. De exemplu, nici omagiile şi lacrimile sutelor de mii de oameni care au trecut pe la catafalc, nici durerea milioanelor nu au contat pentru cei care acordă onoruri oficiale. Rosetti a ştiut mai bine din ce stofă sînt croiţi politicienii – a refuzat întotdeauna orice distincţie sau medalie, conduită exprimată de el atît de frumos, de revoluţionar: «Am jurat copiilor mei să mă culc în mormînt cu pieptul tot aşa de curat, de gol, ca în timpul vieţii mele».
Ce asemănare există însă în privinţa insultelor şi atacurilor la care au fost supuşi cei doi mari ziarişti şi oameni politici! O publicaţie socialistă a vremii menţiona în epitaful lui Rosetti: «Puţini oameni au fost aşa de calomniaţi ca dînsul. Ca tuturor oamenilor mari, tina i s-a aruncat în faţă de către aceia care, neputîndu-l birui cu arma graiului sau scrisului, căutară să-l doboare cu arma bîrfelii. Şi dînsul a rezistat la toate». Ca şi Rosetti, Vadim a fost atacat în fel şi chip. De la legături cu Securitatea, la aventuri scandaloase, la averi ascunse, case în străinătate… Realitatea s-a văzut după deces: a lăsat moştenire… datorii. Datorii făcute pentru a duce bătălia pe frontul presei, pînă la capăt, pentru a-şi tipări publicaţiile care au trezit la realitate românii – „Tricolorul“ şi „România Mare“. La fel ca Rosetti, de pe urma căruia au rămas 47.000 lei datorie (sumă importantă pe atunci) – bani cu care şi-a tipărit, pînă în ultima zi, cotidianul care unise şi eliberase ţara – „Românul“. C.A. Rosetti «a muncit o viaţă întreagă, a suferit atîta şi la moartea sa toată averea ce-o putea lăsa urmaşilor săi a fost un singur lucru – un nume curat» – cuvinte care ar putea împodobi la fel de bine şi numele lui Vadim.
Şi din punct de vedere politic, cei doi s-au asemănat. Rosetti a crezut mai mult ca orice în libertate, şi-a botezat şi primul copil „Libertate“ (Libertate Sofia), fetiţa născîndu-se chiar pe 11 iunie 1848, ziua în care a început Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească. Destin… Crezul pereche al libertăţii a fost pentru Rosetti egalitatea, el fiind pînă la moarte un luptător pentru drepturile ţăranilor, dar şi al micilor negustori şi meseriaşi. A înfiinţat Partidul naţional liberal, dar liberalismul său radical a fost mai degrabă un socialism – căruia avea să i se alăture ideatic fiul său cel mare, Mircea. De altfel, Rosetti îi scria în 1849 lui Ion Ghica, viitor lider al liberalilor „moderaţi“: «Nu ai tu, ca şi mine, asigurarea că în curînd – poate mîine, poate peste un an, peste doi, peste trei – socialismul o să triumfe?». Dezarmant pentru liberalii de azi… La înmormîntarea lui Rosetti, notează C. Dobrogeanu Gherea, socialiştii au fluturat, pentru întîia dată, stindardul roşu în Capitală. Ce bine i se potriveşte paşoptistului paradigma principială asumată de Adrian Păunescu – «socialist în fapt, liberal în gîndire».
Vadim se autodefinea ca «singurul om de dreapta care conduce un partid de stînga». Un om politic radical, vehement cu cei mari, primitor cu cei expuşi excluziunii în societatea de azi. A fost un admirator critic al gîndirii naţionalist socialiste, iar pe plan european s-a alăturat, ca şi Rosetti, iniţiativelor politice franceze.
Sînt multe asemănări între cei doi mari oameni ai destinului naţional, există un paralelism remarcabil – pe care sper să-l pot argumenta şi într-un articol viitor sau în Conferinţa care va fi organizată în săptămîna comemorării. Atunci, personalităţi ale culturii şi publicisticii vor vorbi despre Corneliu Vadim Tudor – patriotul, omul de cultură şi publicistul.
Închei cu un fragment testamentar, fără a spune care dintre cei doi subiecţi ai analizei mele este autorul. «Am luptat cu tărie pentru naţionalitate şi pentru libertate, dar fără cea mai mică ură pentru nimeni. Rog, dar, ca cei pe care i-am combătut să mă ierte, dacă aspru am fost în luptă, asigurîndu-i că nu ura, ci iubirea m-a făcut să combat».
Îl las pe cititor să aleagă… cui i se potriveşte, căreia dintre cele două vieţi paralele îi sînt potrivite cuvintele, dar şi sentimentele.
Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI