Doi dictatori

in Polemici, controverse

Am început un serial în revista ,,Luceafărul”, pe care l-am ţinut vreme de 5 ani. Pe măsură ce mă documentam, pe măsură ce mă lăsam furat de uriaşa personalitate a Marelui Han genial şi analfabet, am socotit că e foarte uşor să strecor mici ,,şopîrle” nevinovate la adresa ,,celui mai iubit fiu al poporului” şi a consoartei sale. Aluziile erau evidente dar, într-un fel, justificate de coincidenţa asemănării personajelor. Totul a mers perfect, sau aproape perfect, pînă în 1987, cînd nişte cititori ,,vigilenţi” de peste hotare au găsit de cuviinţă să buchisească mai atent foiletoanele mele săptămanale. Şi le-au citit atît de atenţi, încît, pînă la urmă, au tras concluziile de rigoare.
Într-o dimineaţă, nu prea de tot, venind la Uniunea Scriitorilor, unde lucram cu hărnicie, mai ales la parterul clădirii, dotat cu bufet şi restaurant, pe holurile întunecoase m-am ciocnit piept în piept cu taciturnul reporter Vasile Nicorovici. Ne-am speriat reciproc şi ne-am prezentat scuzele de rigoare. Recunoscîndu-mă, m-a tras într-un colţ şi mai întunecos, m-a pipăit, ca un sculptor statuia îndrăgită, şi m-a întrebat: ,,Eşti liber?”. Credeam că vrea să mă invite la o bere şi, cunoscîndu-i zgîrcenia proverbială, era să leşin de uimire. De fapt, vroia să ştie dacă n-au venit să mă ,,umfle”.
Neînţelegînd nimic din misterioasa sa comportare, am cerut lămuriri.
,,Nu asculţi BBC-ul?”. I-am răspuns că nu. ,,Rău faci, fiindcă altfel îţi luai măsuri de prevedere şi plecai o vreme din Bucureşti”. Îmi relatează apoi cu lux de amănunte cum cei de la pomenitul post de radio au preluat şi au transmis un articol apărut în cotidianul londonez ,,Times”. Articolul se numea ,,Doi dictatori”, era pe prima pagină a ziarului şi avea drept material ilustrativ portretele lui Ceauşescu şi Gingis Han.
Binevoitorul informa asupra serialului susţinut de subsemnatul în ,,Luceafărul” şi lămurea pe cei interesaţi că toată povestea cu Gingis este, de fapt, un pretext de a-i denigra pe dictatorul Ceauşescu şi familia sa. Urma exemplificarea pe două coloane alăturate. Ce zic eu despre Gingis şi fii săi, şi cum este Ceauşescu şi odraslele sale. Trei fii avea unul, trei fii – şi celălalt. Cîte unul din fiecare tabără era cam amator de chefuri şi femei. Ce zic eu despre soţia lui Gingis, care era mai în vîrstă decît el, şi cum este soţia dictatorului.
Colegul Nicorovici era foarte speriat şi mă sfătuia să mă duc, o vreme, la mînăstire. Cunoaşte el, cică, un călugăr, sus, la Peştera Ialomicioarei, cu care făcuse armata.
Ca un făcut, în aceea săptămînă eu scrisesem, nesilit de nimeni, ultimul episod despre Mongolia, agasat de interpelările, mai în glumă, mai în serios, ale diverşilor amici plictisiţi de lungimea serialului. Fănuş Neagu îmi reproşa: ,,Ai stat două săptămîni şi ne plictiseşti de cinci ani!”. Drept pentru care am anunţat sfîrşitul poveştii.
După cîteva zile, la sediul revistei, m-am întîlnit cu un domn care fusese în Anglia, chiar la ambasadă, în ziua în care apăruse buclucaşul articol în ,,Times”. Scandal mare, alertă, măsuri de cumpărare a întregului tiraj. Cum, însă, tot personalul ambasadei nu poseda mai mult de 100 de lire cheş, iar tirajul ziarului era de circa un milion, au renunţat. Un alt prieten, mai precis miliardarul de azi Mihai Cîrciog, a vrut să-mi aducă un exemplar prin intermediul unchiului său, care era lord, titlu cumpărat, evident. N-au posedat curajul necesar. Ştirea a fost preluată şi de alte posturi de radio, vestea s-a lăţit. M-au sunat vreo doi ataşaţi culturali de la ,,ambasade capitaliste”, cerîndu-mi detalii. Eram destul de derutat, dar văzînd că nimeni nu mă admonestează ,,oficial”, am tăcut, la rîndul meu, aşteptînd dulcele val al uitării.
A venit şi vremea publicării cărţii, şi am înţeles că, de fapt, cei de la Consiliul Culturii erau foarte bine informaţi şi dăduseră ,,indicaţiile” de rigoare. Cartea a fost citită şi răscitită vreme de un an. Iritat de tergiversări, am fost într-o audienţă la celebrul Mihai Dulea, ambiţiosul politruc şi ghilotinator de texte. Am discutat, fiecare în manieră proprie, el adînc, eu încăpăţînat. Am izbutit să public, pînă la urmă, textul, cu tăieturile impuse.
Mărturisesc acum că, pe parcursul scrierii, trimiterile la ,,dictator” le făceam în virtutea dorinţei de a mă refula. Cartea a apărut fără multe pasaje legate de aluziile evidente.
Pînă la urmă, istoria lui Gingis a văzut lumina tiparului într-un volum de sine stătător, cu un titlu schimbat, şi sînt convins că cei de la ,,Times”, dacă o vor citi vreodată, îmi vor oferi, cu aceeaşi generozitate şi atenţie cu care m-au tratat atunci, drept premiu de consolare, o excursie în Anglia. Sponsorizată, evident, de dînşii. Aştept, şi vorba unui cunoscut crainic dizident, să auzim numai de bine!

MIRCEA MICU (revista ,,Luceafărul”, 2008)

COMENTARII DE LA CITITORI