DOPAŢII CU DIPLOMĂ

in Lecturi la lumina ceaiului

Săptămînile trecute, au făcut mare vîlvă, şi chiar au provocat emoţii, ştirile pe care le-au postat nişte hackeri, care au reuşit să spargă secretele WADA (Comisia Internaţională care se ocupă de problemele dopingului) şi să aflăm că mari campioni ai Jocurilor Olimpice de la Rio au concurat dopaţi, dar cu patalama la mînă că sînt bolnavi şi că trebui să fie trataţi cu medicamente trecute pe lista substanţelor înterzise fiind, astfel, socotite dopinguri. Cu alte cuvinte, pot concura, folosind dopinguri, toţi cei care au de la doctor reţete scrise cu substanţele considerate drept dopinguri.
Au fost discuţii, s-au auzit şi voci că nu este în regulă, au mai apărut, ici şi acolo, cîte un comentariu dar, încet, încet, subiectul a dispărut din interesul public.
Bine, oameni buni, îi lăsăm pe cei care au „norocul“ să se îmbolnăvească de boli care necesită tratamente cu substanţe dopante să concureze alături de sportivii care au „ghinionul“ să fie sănătoşi? Fireşte, socotind că doctorii care dau asemenea înscrisuri sînt de o corectitudine exemplară. Dar dacă avem de a face cu doctori care nu au o conştiinţa atît de exemplară? Doctori, care pot să creadă că fac un bine dînd sportivului asemenea certificate ? De ce trebuie să acordăm doctorilor creditul că sînt corecţi, iar sportivilor, nu ? Am putea să nu mai facem atîtea controale antidoping, ci să luăm şi de la sportivi declaraţii că nu folosesc nici un doping.
Trebuie neapărat să înceteze acest sistem cu reţete care permit, în mod oficial, dopingul. Vrem să avem sportivi de mare valoare curaţi, sănătoşi nu bolnavi, ca surorile Williams, de la tenis, sau ca gimnasta americană Simone Biles, care a cîştigat 5 medalii (4 de aur şi una de argint ) la Rio. Sărăcuţa de ea ! „Bolnavă fiind, a fost obligată să concureze…dopată ! Şi acum, daţi-mi voie să fiu răutăcios: poate că dacă nu era bolnavă, nu lua nici o medalie.
Sportivii bolnavi, care necesită medicamente doping, să stea acasă. Să se facă bine, şi apoi să vină să concureze alături de ceilalţi sportivi care nu se tratează cu…substanţe dopante!
Toate aceste discuţii îmi amintesc de o situaţie în care România a fost văduvită, poate, de o medalie olimpică. Era în primăvara anului 1979. Cu un an înainte, Ileana Silai avusese cea mai bună performanţă a anului la 800 m şi aveam mari speranţe pentru Olimpiada de la Moscova, din 1980. În acea primăvară, după o hemoragie prelungită, Ileana avea hemoglobina 8. Medicii ştiu ce situaţie gravă înseamnă aceasta. Atunci, la Centrul de Medicină Sportivă, s-a organizat un consiliu de medici, iar ei au stabilit că, în faţa acestei situaţii, este nevoie să i se facă un anabolizant, ştiindu-se că, după o durată de 3 luni, substanţa nu mai apare la analizele antidoping. Dar, între timp, controalele antidoping s-au perfecţionat şi asemenea medicamente au apărut la analize şi după 9 luni de la folosirea lor. Şi astfel, la un control antidoping, pe care Silai singură s-a oferit să-l facă, a apărut rezultatul pozitiv. Zadarnice au fost dovezile Centrului de Medicină că i s-a făcut o singură injecţie într-o situaţie neaşteptată, cu asentimentul unui întreg consiliu de medici! De abia după un an de la suspendarea ei, i s-a permis să concureze la Moscova, unde după un an de pauză, a reuşit, totuşi, să intre în finală şi să se claseze, la 1500 m, pe locul 7.
Acţiunea se petrecea în perioada cînd fetele noastre erau printre cele mai bune din lume la semifond şi fond, cînd primele 10 atlete românce fugeau pe 800 m sub două minute (astăzi, nici o atletă româncă nu reuşeşte această performanţă) şi cînd antrenorii noştri foloseau metode de antrenament care respectau principiile fiziologiei efortului. Astăzi, sînt rar antrenorii care să cunoască sau să aplice aceste principii în pregătirea atleţilor lor. De aceea sînt şi rare performanţele în acest sector al atletismului .

SILVIU DUMITRESCU

COMENTARII DE LA CITITORI