DOPINGUL – AGONIE ŞI EXTAZ

in Cãlcîiul lui Ahile

Dopingul în sport, mereu subiect viu, este acum în plină efervescenţă cu prilejul trecerii unei substanţe noi – Meldonium – pe lista substanţelor interzise. În străinătate, primul sportiv mai cunoscut care a căzut „în păcat“ a fost jucătoarea de tenis Maria Şarapova, dar şi o mulţime de alţi sportivi. De la noi, atleta Mirela Lavric, ani de zile campioană mondială sau europeană de juniori sau tineret şi actuală componentă a echipei de ştafetă 4 x 400 m, medaliată, recent, la Campionatele Mondiale de Sală, ştafetă, a fost descalificată din această cauză, fiind astfel deposedate de medalii şi celelalte trei componente ale echipei. De asemenea, „a căzut” şi campioana noastră la biatlon, Eva Tofalvi, se pare, total nevinovată. Este drept că cei care se ocupă pe plan internaţional de măsurile anti-doping au fost şi ei surprinşi de avalanşa de rezultate pozitive, şi încă fac cercetări asupra efectelor acestei substanţe şi, mai ales, la control, asupra duratei de apariţie în urină. Aceasta a determinat ca suspendarea sportivilor să fie aplicată doar pînă la toamnă, cînd se vor lua hotărîri definitive.
În sport, este o adevărată luptă între „trişori“ şi cei care caută să-i descopere, ca în „hoţii şi vardiştii“ (vă amintiţi de jocul din copilărie ?). Din păcate, la noi a rămas, la majoritatea sportivilor, intenţia de a căuta substanţe care să-i ajute în pregătire şi competiţii, ignorînd caracterul nociv al multora sau aspectul moral: că trişează faţă de adversarii lor. Este adevărat că, uneori, sportivii sînt văduviţi de posibilitatea de a fi corect trataţi, cum sînt cei care au suferit o operaţie sau o boală care i-a slăbit mult şi nu pot fi recuperaţi rapid, deoarece nu pot folosi anabolizante, acestea fiind interzise. Problemele substanţelor dopante, care, deseori, pot duce de la extaz la agonie, sau invers, sînt multe şi merită atenţie. Dar acum vă vom povesti o istorioară adevărată din istoria nescrisă a stadioanelor, de unde se poate vedea că, uneori, efectele placebo ale unor substanţe pot fi adevărate dopinguri.
Faptele s-au petrecut la Timişoara, cu vreo cinci decenii în urmă, la şcoala de antrenori de atletism, condusă de o somitate din lumea atletismului de atunci, dar care, antrenor fiind, punea accent şi pe performanţele învăţăceilor lui. Şi cum se apropia examenul de absolvire, vrînd să demonstreze care sînt progresele elevilor săi, profesorul-antrenor a programat un concurs de absolvire, cerînd unuia dintre ei, un bun mărşăluitor, să bată recordul regional de marş pe 10 kilometri. Planificase cursa tur cu tur şi îl urmărea cu cronometrul în mînă. După cîteva ture parcurse în planul stabilit, elevul a început să piardă, la fiecare tur, secunde preţioase, pînă cînd directorul, enervat, îl opreşte din cursă:
„- Nemernicule, mă faci de rîs! Fă ce-oi şti şi mîine încercăm din nou! Dacă nu baţi recordul, nu treci examenul!“.
Ajuns în pragul disperării, învăţăcelul a implorat un bun amic să-i dea „ceva“ ca să meargă bine a doua zi. Prietenul, înduioşat, a cedat după lungi rugăminţi şi i-a adus, a doua zi, o sticluţă cu apă în care dizolvase cîteva vitamine.
Epilog : Recordul a fost spulberat, dar nici astăzi elevul, devenit un cunoscut şi bun antrenor, nu crede că nu a fost un doping adevărat. Şi, pentru corectitudine, aflaţi că prietenul furnizor de „doping” a fost chiar… subsemnatul !

SILVIU DUMITRESCU

COMENTARII DE LA CITITORI