Două falsuri ambulante – Băsescu şi Hillary

in Polemici, controverse

Moto: „Cînd am epuizat toate greşelile/ Nimicnicia e/ Singurul tovarăş care ne mai rămîne
Bertolt Brecht – „Generaţia următoare“

Ce au în comun cele două personaje? În trecut, în perioada mandatelor de preşedinte al României, respectiv Secretar de Stat al SUA, cele două nume sînt sinonime cu manipularea şi inducerea în eroare, dar mai ales cu multe, multe conflicte – la altă scară, desigur; în prezent, se vorbeşte de cele două figuri ca posibilităţi pentru… viitor. În opinia mea, vorbim de două falsuri, fiecare nociv în felul său, dar, totuşi, uşor de demantelat printr-o analiză obiectivă. Am expus cele două cazuri prin intermediul prestigioasei agenţii Sputnik, şi, în rîndurile ce urmează, vă propun o reiterare a fiecăruia dintre ele.
Fostul preşedinte Traian Băsescu încearcă, prin strategii de imagine, să camufleze scorul perdant cu care sondajele şi analizele îi creditează aventura politică cu PMP. Trîmbiţata alianţă cu UNPR pare a fi doar o butaforie, deoarece partidul creat de Gabriel Oprea nu aduce decît un lest de personaje bugetivore, fără importanţă electorală demonstrată, în schimb cu obligaţii stranii, poate chiar către servicii speciale – vezi biografia nedefinibilului domn Valeriu Steriu. Băsescu se laudă cu numărul de parlamentari… dar o face în timpul vacanţei parlamentare; să vedem cîţi vor mai rămîne atunci cînd vor conta, în toamnă, la vot. Din experienţa celor 27 de ani de parlamentarism, este de presupus că partidele mari îşi vor asigura serviciile celor din PMP (+ UNPR) preluîndu-i „la bucată“, şi nu negociind pentru un partid întreg. Dar poate că Traian Băsescu are victoria în buzunar datorită lui însuşi, a calităţilor şi resurselor sale. Să procedăm la o evaluare sumară a multilateralului personaj.
Ca manager politic, a primit două lovituri puternice, în primul rînd, scorul slab de la locale şi situarea PMP, condus de Băsescu, sub cota electorală din perioada Elena Udrea, iar în al doilea rînd, refuzul vechilor organizaţii (membri) PD de a se alătura fostului preşedinte – ceea ce conduce la concluzia că majoritatea vechiului electorat „băsist“ nutreşte doar două sentimente pentru campionul „băilor de mulţime“ – neîncredere şi dispreţ.
Pe plan relaţional, Băsescu este ocolit de personalităţile din România, „desfiinţat“ de principalele mass media, dar şi aşteptat „la cotitură“ de personaje influente din politică şi lumea afacerilor. În plus, e privit cu suspiciune în urma reacţiilor pe cît de echivoce, pe atît de vehemente la adresa centrelor maxime de putere – SRI, DNA şi „Ambasada“ – dar şi a premierului şi preşedintelui ţării.
Din punctul de vedere al sprijinului extern, se poate afirma că Băsescu, ca şef al statului, a dat complet România pe mîna SUA, dar se pare că americanii, după ce l-au folosit, îl lasă acum pradă… propriilor creaţii, instrumentele sale de forţă preferate – DNA şi SRI; pe de altă parte, americanii nu au nevoie de personaje conflictuale, cu un grad ridicat de iniţiativă – sau de cîini care, călcaţi pe coadă, muşcă mîna stăpînului. Pe plan european, Băsescu nu s-a remarcat prin relaţii cu personalităţi politice, iar pînă la ora actuală, nu a obţinut pentru PMP sprijinul nici unui grup sau partid european. Nu sînt de omis nici insultele incalificabile pe care Băsescu, în calitate de preşedinte al României, i le-a adus lui Vladimir Putin, exponentul unei puteri şi al unei politici despre care se ştie că… nu uită niciodată.
În fine, pe plan personal, cu singurul frate ispăşind o pedeapsă cu ani grei de puşcărie în urma unor scandaluri cu mafia ţigănească, cu întreaga familie (majoră) implicată în dosare penale şi civile, cu tot mai multe personaje din aparatul său prezidenţial anchetate, cu persoana de maximă încredere, Elena Udrea, anchetată, trimisă în judecată şi… din ce în ce mai vorbăreaţă, Traian Băsescu este un personaj care poate fi doar eufemistic numit nefrecventabil.
Per total, în urma analizei, rezultă că şansele domnului Băsescu sînt nule. Nu există argumente (cifrice) pentru accederea sa în Parlament, nu există nici măcar o solicitare pentru a fi acceptat în PNL, ce să mai vorbim de a i se propune funcţia de preşedinte! De asemenea, ansamblul de contrargumente politice, relaţionale, personale şi penale îl exclude din orice variantă de premier sau chiar de… guvern. Altfel spus, Băsescu este, pentru orice teorie politică, o ipoteză exclusă… prin excesul de contrargumente.
Trecînd la nivelul superior, voi începe cu o afirmaţie pe care voi încerca să o demonstrez – alegerea doamnei Clinton în fruntea SUA pune în pericol întreaga lume. Sau, altfel spus, alegerea doamnei în cauză transformă SUA într-un pericol pentru întreaga lume. Nu spuneţi că exagerez, fiindcă la fel au zîmbit şi cei care desconsiderau exortaţiile lui Hitler sau patetismul conducătorilor niponi – şi sînt atîtea cazuri în istorie în care alegerea unui singur om a rupt, pur şi simplu, file din istoria unei zone întregi, sau chiar a lumii. Formal şi simbolic, alegerile din Statele Unite sînt o manifestare a democraţiei, iar pe fond… ei, aici apare, pentru mulţi, un semn de întrebare – este şeful Executivului, preşedintele, cel care conduce, cu adevărat, SUA? Este greu să spui DA, fiindcă e şi mai greu să-ţi imaginezi că un asemenea colos poate ajunge la mîna unui actoraş, a unui pastor sau, recent, a unui avocăţel, remarcabil la maturitate prin timbru vocal, dans şi nevastă – iar la tinereţe, prin dosarul de drogat. Este greu să spui şi NU, fiindcă atunci însăşi ideea de democraţie s-ar risipi ca un fum, nu-i aşa?… În fine, în oricare dintre cele două situaţii, este cert că preşedinţii SUA din ultimii 25 de ani, de la fostul agent şef CIA George Bush încoace, au fost personaje, nicidecum personalităţi. Şi tot în ultimii 25 de ani, preşedinţii SUA s-au remarcat prin… ceea ce înfierează cu mînie nucleară la ceilalţi – crearea de dinastii conducătoare, violarea intimităţii prin spionarea vieţii private şi, peste toate, minciuna – chiar la nivelul sperjurului în chiar sacralitatea templului modului de viaţă american, Curtea Supremă (de Justiţie) a SUA. Iar culmea, în anul de graţie 2016, sîntem pe cale să trăim momentul în care este aleasă preşedinte o persoană culpabilă în toate aceste trei privinţe, ceea ce, cu siguranţă ar fi o premieră în istoria SUA.
Concret, democrata doamnă Hillary Clinton ar forma a doua dinastie americană a acestui început de secol după cea inaugurată de clanul Bush şi, pe alte meridiane, de familia Kim; aceeaşi doamnă, în calitatea ei de Secretar de Stat în primul mandat Obama, a fost la curent – şi implicit a susţinut – interceptarea liderilor „aliaţi“ germani, turci şi francezi (asta e doar ceea ce se ştie deocamdată), plus că a provocat scandalul legat de e-mail-uri, după cum o acuză chiar fostul şef al Camerei Reprezentanţilor, Newt Gringrich; în fine, cel mai grav pare a fi capitolul minciunii emise de doamna Clinton – de la sperjurul amintit, prin care şi-a susţinut soţul care a minţit sub jurămînt în faţa Curţii Supreme în cazul Lewinsky, dar şi a altor reclamaţii de abuz sexual, pînă la fondurile (donaţiile) adunate prin Departamentul de Stat, prin Fundaţia Clinton etc. Iată ce declară tot fostul şef al Camerei Reprezentanţilor, Congresul SUA, Newt Gringrich: „Ea minte despre
e-mail-uri; minte despre Clinton Foundation; minte în legătură cu întîlnirile secrete de la Departamentul de Stat cu donatorii; minte în legătură cu înţelegerile încălcate; minte în legătură cu declaraţiile de la Goldman Sachs; minte în legătură cu ceea ce s-a întîmplat la Benghazi“. Penultima afirmaţie se referă la zecile de milioane de dolari primite de Secretarul de Stat Hillary Clinton pentru nişte discursuri ţinute, timp de doi ani, la instituţii financiare care au avut legătură cu criza (financiară) care a lovit lumea. Ultima afirmaţie se referă la susţinerea de către SUA, condusă de Obama şi Hillary Clinton, a unor grupuri islamiste libiene, care nu doar au răsturnat ordinea de drept în Libia, dar au şi ucis cetăţeni americani nevinovaţi. Acuzaţia aceasta s-ar putea extinde la întreaga activitate a Departamentului de Stat în Africa de Nord şi Siria, fiindcă, aşa cum spunea Donald Trump, în ce constă moştenirea lăsată de doamna Clinton la Departamentul de Stat, dacă nu în Egiptul în flăcări şi extremism, Libia în haos, Siria în flăcări şi fanatism. Iar eu aş adăuga că aceleiaşi politici ar trebui să-i mulţumească Europa pentru migraţia levantină şi maghrebiană, dar şi pentru atentatele care îngrozesc Occidentul. În plus, doamna Clinton este o adeptă a politicii Obama de susţinere a loviturii de stat şi a destabilizării Ucrainei, precum şi a izolării Rusiei, strategie care a dus la o criză economică cu efecte multiple. Ar trebui să mai adăug problema închisorilor CIA, a torturii practicate acolo (şi, probabil, în România – şi cu acoperirea lui Traian Băsescu), chestiune cu care doamna în cauză, în calitatea ei oficială, cu siguranţă a ştiut… şi a participat la minciuna uriaşă a SUA – că închisorile nu există!
Îmi permit, deci, să afirm că, în ciuda spectacolului ciudat, uneori, al domnului Trump, pericolul dovedit vine de la doamna Clinton, unul dintre artizanii şi garanţii conflictului generalizat în care trăim. A lumii nebune în care trăim. Inclusiv noi, românii, care, iată, am ajuns să avem, în loc de economie şi locuri de muncă, armate şi baze străine pe teritoriu, iar în loc de vecini şi parteneri, vedem „potenţiale pericole“. Asta înseamnă, pe scurt, doamna Clinton.
Concluzia mea este clară – avem de-a face cu două minciuni, una dintre ele, practic, inofensivă, cealaltă, însă, extrem de periculoasă. Şi, din păcate, în acest al doilea caz, nu avem ce face… decît să sperăm că există încă sentimente pentru noi, acolo sus. Şi, tot din păcate, constat, pe zi ce trece, că lumea de azi este croită de, şi după asemenea minciuni, manipulări şi conflicte ambulante – ceea ce spune ceva şi despre opţiunile noastre.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI