Dovezi clare că există viaţa de apoi

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

La un moment dat conştiinţa trebuie să-mi fi părăsit trupul, fiindcă l-am observat brusc, de la mică distanţă, cum plîngea. Eram complet lipsită de orice emoţie în vreme ce-mi priveam corpul. Uitîndu-mă, am văzut un obiect strălucitor, transparent, ridicîndu-se şi depărtîndu-se de trupul meu. Pentru mine era evident că acela era eul meu. În clipa în care el a început să se ridice, conştiinţa mi-a revenit în corp şi m-am simţit tristă, spunîndu-mi: „Este eul meu, este eul meu!“. Şi nu voiam să mă părăsească. Aveam impresia că trebuie să rămînă cu mine, fiindcă, altfel, n-aş mai fi fost vie. Dar el s-a îndepărtat şi în el am văzut tot ceea ce am greşit în viaţa mea. Am fost uluită, deoarece credeam că e parte din mine şi că, pur şi simplu, nu se putea separa de mine.

Peggy Holladay

* * *

Era doar întunecime, ca şi cînd aş fi fost suspendată în spaţiul cosmic, fără licărirea unei singure stele măcar… Întunericul se întindea în toate direcţiile şi părea să nu aibă sfîrşit, însă nu era doar beznă, era un neant infinit, o absenţă a luminii.

Angie Fenimore

* * *

Mi-am dat seama că, probabil, am murit, şi partea ciudată e că asta nu mă deranja deloc. Îmi amintesc că eram foarte interesată de experienţa în sine, într-un mod rece, academic, considerînd totul o aventură interesantă – nu aveam nici un fel de regrete. În timp ce mă aflam acolo, mă miram eu însămi de ceea ce simţeam.

Soţul şi băieţelul meu de 2 ani însemnau totul pentru mine, drept care am fost şocată constatînd că gîndul de a-i părăsi nu mă supăra. Eram, însă, copleşită de o nemaipomenită senzaţie de pace, pe care n-o mai cunoscusem nicicînd în viaţa mea. Ştiam cît de îndureraţi vor fi amîndoi aflînd de moartea mea, dar nici acest lucru nu mă tulbura. Mă simţeam extraordinar de confortabil, relaxată şi eliberată de orice griji.

Jenny McMillan

* * *

Aveam o stranie senzaţie de plutire, de planare de-a lungul unui tunel. Puteam zări o lumină la capătul lui şi ştiam că mor. Îmi amintesc că m-am gîndit la ceilalţi 2 copii ai mei şi, apoi, m-am liniştit singură, zicîndu-mi că va avea mama grijă de ei. Mă simţeam foarte bine, fără nici o temere. Voiam să mor. Mi se părea că ireale sînt gîndurile la familia mea, iar nu tunelul acela şi senzaţia de plutire.

Daphne

* * *

Niciodată nu mă simţisem mai conştient şi mai ager… Totul era cît se poate de limpede… Toate detaliile încăperii erau extrem de bine definite şi de vizibile. Fiecare nuanţă a linoleumului de pe podea şi fiece pată de pe vopseaua patului metalic se distingeau cu mare claritate. Niciodată nu percepusem lumea cu o asemenea limpezime şi exactitate. Totul era atît de net conturat, încît devenise copleşitor.

Howard Storm

* * *

Totul s-a întunecat vreme de cîteva secunde. Apoi, brusc, am fost cuprinsă de un vibrant sentiment de bucurie. O fiinţă se afla lîngă mine, o fiinţă de lumină. Dar era o lumină nu ca aceea pe care o poţi vedea, ci una pe care o simţi şi o înţelegi. M-a atins… şi tot trupul meu a fost inundat de lumină.

Kathy

* * *

În cele din urmă am ieşit din tunel cînd acesta s-a lărgit la capăt şi am ajuns într-un loc imposibil de descris. Era un peisaj fără formă, compus numai din lumină şi culoare. Am fost întîmpinat de o siluetă de lumină, pe care n-o pot descrie decît ca ,,Isus“. Dar ştiam că apariţia ei avea rolul de a mă ajuta să mă simt bine în acest loc nou. Nu ne-am vorbit, fiindcă schimbul de cuvinte nu era necesar. Silueta mi-a deschis calea, iar eu am urmat-o. Pur şi simplu, nu pot descrie nici locul, nici sentimentele sau emoţiile mele. Simţeam o fericire absolută, o stare de beatitudine desăvîrşită, un sentiment de iubire deplină, de pace perfectă şi o înţelegere totală.

Allan Fring

* * *

Mi se părea că plutesc în lungul unui coridor, îndreptîndu-mă şi apoi cufundîndu-mă într-o lumină strălucitoare şi atotcuprinzătoare, cu nuanţe pastelate imposibil de definit, pe care nu le-aş putea descrie altfel decît ca fiind miliarde

de forme licăritoare, fără contururi…

Mary Lowther

* * *

Biblioteca era o clădire cam ca Acropola, în stilul ei. Am intrat… şi m-am dus la secţia despre oameni. Am reuşit să mă uit în cartea mea. N-am să uit asta niciodată. Deschideai cartea cam la mijloc şi, dacă o răsfoiai înapoi, vedeai trecutul, iar dacă dădeai filele înainte, vedeai viitorul. Dar, în cea mai mare parte, totul era ca un film cenuşiu, deci nu puteai citi nimic.

Tommy

* * *

Erau fiinţe de lumină. Cele mai multe dintre ele nu erau bine definite… siluele lor nu erau suficient de bine conturate. Nu puteam vedea nici un detaliu, totul era neclar, de parcă priveam printr-un geam translucid.

Charles Nunn

* * *

Tot timpul, în vreme ce mergeam, încercam să-mi dau seama încotro ne îndreptăm, privind în jur. Nu erau nici un fel de ziduri. Podeaua, sau solul, nu avea nimic distinctiv. Nu exista nici o pantă, nici o variaţie a texturii. Era ca şi cînd am fi păşit pe o pardoseală rece, netedă şi umedă… Şi nu-mi dădeam seama nici cît timp trecuse. Aveam un profund sentiment al atemporalului.

Howard Storm

* * *

Fratele meu, care murise cu cîţiva ani înainte, gesticula încîntat, pe măsură ce eu mă apropiam de grupul lor. Toţi aveau expresii nespus de fericite şi parcă îmi urau bun venit. Apoi, mama s-a îndepărtat oarecum de grup. A clătinat din cap şi a dat din mînă (cu un gest ce amintea de mişcarea unui ştergător de parbriz), iar eu m-am oprit. Atunci, l-am auzit pe medic spunînd „îşi revine“.

Elizabeth Rogers

* * *

Eram atît de bucuros că mă aflu acolo, încît nu simţeam nevoia să întreb nimic.

Charles Nunn

* * *

Aceşti oameni derutaţi… au o înfăţişare tristă şi un aer deprimat; merg parcă tîrîndu-se, înaintînd cu paşi grei, aidoma celor puşi în lanţuri… . Toţi par istoviţi, terni, cenuşii…, prăbuşiţi sub povara unor gînduri negre: „Totul s-a terminat. Ce fac eu aici? Ce rost are totul?“. O atitudine zdrobită, lipsită de orice speranţă – de parcă nu ar şti cine sînt, ce trebuie să facă şi încotro să se îndrepte. Par a fi veşnic în mişcare, dar nu într-o direcţie anume… Dau impresia că nu sînt conştienţi de nimic – nici de lumea fizică, nici de lumea spirituală… Toţi sînt cocîrjaţi, cu privirile îndreptate mereu în jos… Feţele lor au o expresie de cumplită disperare, iar trupurile sînt lipsite, parcă, de orice semn de vitalitate… Şi asemenea indivizi par să fie destul de numeroşi prin preajmă.

Subiect EGM intervievat

de Raymond Moody

* * *

Bărbaţi şi femei de toate vîrstele… stăteau, şedeau ghemuiţi, sau rătăceau în jur. Unii murmurau pentru sine… Erau preocupaţi exclusiv de ei înşişi, fiecare fiind mult prea adîncit în propria-i suferinţă pentru a se angaja în vreo comunicare emoţională sau mentală.

Angie Fenimore

* * *

Un peisaj cu dealuri sterpe, pline de mulţimi de oameni goi, aidoma unor zombi, stînd înghesuiţi unii lîngă alţii fără a face nimic, uitîndu-se doar în gol la ,,subiecţii respectivi“.

P.M.H. Atwater

* * *

Ceea ce aveam în faţa ochilor era cea mai cumplită şi mai atroce privelişte! Şi nu era un coşmar! Entităţile acelea negre şi oribile veneau să mă înhaţe. Existau oameni care urlau. Vocile erau nepămînteşti, nu voci normale. Era îngrozitor! Siluetele acelea erau peste tot în jurul meu şi ţipau. Cred că eram dezbrăcată, fiindcă îmi amintesc că mă copleşea un puternic sentiment de ruşine. Totul era întunecat. Nu ştiam de unde vin ţipetele. Pe urmă am şi văzut acele ciudăţenii – un fel de fiinţe umane oribile, asemănătoare unor anorexici. Aveau dinţi urîţi, răsuciţi. Ochii le ieşeau din cap. Nu aveau păr şi nu purtau nimic pe ei. Erau goi cu toţii! Trebuie să fi fost pe puţin 50 şi erau peste tot, pretutindeni, în jurul meu. Trăgeau de braţele mele şi de părul meu, şi ţipau, cu urlete jalnice… Erau uzi, asudaţi parcă, şi duhneau cumplit, ca o putreziciune, ca moartea.

Sadira

* * *

Eram înspăimîntat, istovit, mi-era frig şi mă simţeam pierdut… Lipsa oricărei speranţe de a ieşi din situaţia în care ajunsesem mă copleşea… Au început să smulgă bucăţi de carne din mine. Spre oroarea mea, mi-am dat seama că eram sfîşiat şi mîncat de viu, încet, metodic, în aşa fel încît distracţia lor să poată dura cît mai mult posibil… N-am descris tot ce s-a întîmplat. Sînt lucruri de care nu vreau să-mi aduc aminte. De fapt, multe dintre cele petrecute acolo sînt, pur şi simplu, lucruri prea groteşti şi prea tulburătoare pentru a mi le readuce în memorie. Ani întregi am încercat să-mi reprim astfel de amintiri. După experienţa respectivă, ori de cîte ori îmi aminteam detaliile acelea, mă simţeam traumatizat.

Howard Storm

* * *

Unii subiecţi ai Experienţelor la Graniţa cu Moartea (EGM) îşi amintesc de o anume scindare. În 1978, David King, un adolescent din Lubbock, Texas, a avut un accident de maşină, pe un drum de ţară, iar în urma impactului, a trăit o EGM în care, crede el, a trecut printr-un proces de separare totală a celor două părţi – una conştientă şi cealaltă inconştientă – din componenţa sinelui său. Iată cum descrie el fenomenul: ,,După accident, m-am pomenit în afara maşinii şi, în cele din urmă, în afara trupului meu. Eram, încă, în aceeaşi stare mentală, cînd spiritul mi-a părăsit trupul. Apoi, am auzit vocea unui alt suflet, în spatele meu. Era partea cealaltă a ceea ce eram eu în formă spirituală. În acea formă spirituală eram un singur trup. Eram una amîndoi. Încă mă străduiesc să găsesc cuvintele potrivite pentru a defini tipul de corp pe care îl împărţeam, atunci cînd am trecut prin această EGM. Apoi a survenit separarea – înainte de a intra în lumină eram împreună, în acelaşi trup şi, pe urmă, ne-am trezit în două «forme spirituale» separate. În secvenţa de decorporare din timpul EGM, procesele mentale îmi erau dominate de conştientizarea faptului că, în mine, existau două părţi şi că ele se separaseră. Am mai avut şi alte EGM, toate axate pe aceeaşi temă: separarea celor două părţi componente şi reunirea lor cînd eram în formă fizică. La cîteva clipe după ce «spiritul» a părăsit trupul, a survenit şi o separare a «sufletului»: se scindase în două. Încă nu ştiu sigur cum să numesc cele două părţi. Deocamdată, voi spune «inconştient spiritual» şi «conştient mental». Este foarte dificil să exprimi acest lucru în cuvinte care să aibă un sens logic pentru ceilalţi. Este una dintre deosebirile considerabile pe care le-am remarcat între amintirile mele din EGM şi ceea ce am citit despre experienţele altora”.

* * *

Experienţele de divizare a sufletului apar şi în acele EGM cu caracter infernal. În 12 septembrie 1992, la 3 zile după ce îi fusese implantată o valvă cardiacă mecanică, Maggie D., din Florida, a intrat în moarte clinică. Iată ce povesteşte ea: ,,Experienţa a fost una urîtă: am ajuns în Iad, chiar am ajuns în Iad. Nimeni nu mă poate convinge de contrariul. Am simţit că sub mine se află ceva, ridicîndu-mă astfel încît nu mă mai puteam mişca, şi care mă împingea sau mă trăgea spre o uşă de culoare maro închis. Am fost absorbită de un soi de zid uriaş şi translucid, format dintr-o substanţă asemănătoare gelatinei, într-o încăpere întunecată, ca o carceră, în care nu auzeam decît ţipete, plînsete şi gemete.

Erau mii şi mii de oameni strigînd în acelaşi timp şi fiecare dintre ei se afla într-un fel de agonie. Era atît de înspăimîntător să-i auzi urlînd de durere, de parcă toţi ar fi fost ucişi sau ciopîrţiţi. Ori de cîte ori vorbeau, nu o făceau prin cuvinte, ci printr-un fel de telepatie. Îi puteam auzi, dar buzele lor nu se mişcau. Cînd eu am vorbit, nici mie nu mi s-a mişcat gura, dar am avut senzaţia că vorbele erau extrase din mine. Simţeam că mă micşorez pînă ce nu mai rămîne nimic din fiinţa mea. Aveam senzaţia că voi muri, pur şi simplu, acolo. Nu ştiam ce să fac. Mi se părea că sînt cu adevărat în Iad şi am ţipat că trebuie să mă întorc, că nu pot rămîne acolo. Cu cît ţipam mai mult, cu atît vaietele acelea, strigătele acelea jalnice deveneau mai sonore, şi se auzeau tot mai mulţi oameni plîngînd, ţipînd şi văitîndu-se. Cînd mă aflam în carcera asta nu simţeam că sînt deasupra corpului meu. Mi se părea că stau lîngă el, chiar alături de el. …Această altă persoană… arăta mai rău decît mine. Dar ştiam că eu sînt aceea! O altă parte a mea se afla chiar lîngă mine! Mă simţeam ca şi cînd aş fi avut jumătate de trup. Aveam senzaţia că, în acelaşi timp, cealaltă parte are ailaltă jumătate a mea, şi că aceasta nu se va mai întoarce la mine niciodată. Ceva din spiritul, sau din sufletul meu, cum vreţi să-i spuneţi, îmi era luat şi nu avea să mai revină niciodată. Iar eu… emoţiile mele… mă rog, orice ar fi partea aceea… a dispărut… Îmi lipseşte partea aceea din mine. Nu se va mai întoarce niciodată. Ştiu asta”.

* * *

Îmi puteam vedea spiritul stînd alături de mine. Era minunat, perfect… dar şi foarte ciudat, fiindcă îmi puteam vedea spiritul, iar el îmi putea vedea bietul trup. Nu aveam nici un dram de culoare şi arătam ofilită, rece şi lipsită de viaţă.

Jazmyne Cidavia de Repentigny

* * *

Eram întinsă pe pat… mă rasuceam şi mă zvîrcoleam, cu părul ud de la atîta sudoare. La început m-am văzut pe mine şezînd la baza patului, cu picioarele încrucişate, aşa cum obişnuim, noi, în India. Şi, totodată, am văzut trupul care se răsucea şi se zvîrcolea în pat. Cel care privea era complet relaxat, era o conştiinţă totală. Primul trup e numit „observatorul“, iar al doilea „martorul“; acesta din urmă nu e cognitiv şi nu comunică deloc cu celălalt. ,,Martorul” nu gîndeşte – are conştiinţă totală, însă nu înţelege, nu are capacităţi cognitive. El este doar un martor.

Sadhana

* * *

Eram complet lipsită de emoţii… Am văzut un obiect limpede şi strălucitor ridicîndu-se şi depărtîndu-se de corpul meu… în el am văzut tot ce am greşit în viată. Eram înmărmurită, deoarece credeam că totul era parte din mine şi că, în nici un caz, nu se putea separa de fiinţa mea. Nu pot să-ţi spun cît de fericită am fost cînd mi-am dat seama că „asta n-am fost, niciodată, eu“. Identitatea aceea nu fusese niciodată eul meu real.

Peggy Holladay

* * *

Mama, soţul, băieţelul meu… aveau să fie trişti din cauza morţii mele, dar eu nu mă simţeam deloc afectată. De fapt, părea să nu-mi pese aproape deloc!

Maurice Rawlings, citînd un subiect EGM

* * *

Fiecare persoană este trimisă pe Pămînt pentru… a descoperi că, în viaţă, relaţiile interumane şi dragostea sînt cele mai importante.

Howard Storm

* * *

Fenomenele de la graniţa morţii par a stimula acea emisferă cerebrală care, anterior, nu era dominantă.

P.M.H. Atwater, cercetător şi subiect EGM

* * *

Ce fel de tărîm este acesta în care am ajuns? Apă nu are, aer nu are; este neînchipuit de adînc, este negru precum cea mai neagră noapte, iar oamenii rătăcesc în el neajutoraţi.

Cartea egipteană a morţilor

* * *

Sufletul se ridică întîi la un nivel de conştiinţă strîns apropiat de lumea fizică. Atunci cînd se află acolo, sufletul poate vedea încă tot ceea ce se petrece pe tărîmul fizic… Următoarea etapă pare a fi ceea ce entităţile descriu, simplu, ca „plutire“, fără posibilitatea de a vedea ce se întîmplă la nivelurile inferioare. Subiecţii par întotdeauna foarte calmi, cînd se află la acest nivel. O fază superioară, presupun, este cea în care sufletul se descrie pe sine ca nefăcînd nimic care ar putea reprezenta stadiul final înainte de naştere.

Loring G. Williams

* * *

Spiritul poate rămîne vreme de secole deasupra locului în care a survenit moartea, iar acea parte de suflet – un fragment al sufletului „mare“ – rămîne prizonieră, sau pierdută în timp… Cu ajutorul unui terapeut sau îndrumător, spiritului confuz i se poate aminti că viaţa s-a sfîrşit… Implicînd conştiinţa exterioară, cea a terapeutului, putem ajuta la eliberarea fragmentului sufletesc… Atunci cînd facem acest lucru pe tărîmul de dincolo de moarte, practicăm, de fapt, un fel de ritual de tămăduire, reintegrînd un fragment de suflet ce fusese captiv într-un fel de moarte nefinalizată, astfel readucînd înapoi o parte pierdută a acelui suflet…

Roger Woolger

* * *

Tocmai mă aşezasem în pat şi… eram încă trează, cînd, deodată, un nor a apărut chiar lîngă pat. Norul era luminat, iar restul încăperii era cufundat în întuneric. În nor era bunica mea! O vedeam de la talie pînă în creştet… Era frumoasă! Părea atît de radioasă, atît de fericită! Niciodată n-am văzut-o arătînd atît de bine, fiindcă fusese mereu o femeie muncitoare. Avea părul cărunt, dar parcă tocmai se întorsese de la coafor şi părea a fi mai tînără cu mulţi ani. Am exclamat: „Bunico!“. Ea n-a spus nimic, dar îmi zîmbea şi radia în jurul ei doar dragoste şi pace. Era ca şi cînd ar fi venit să-mi spună că e bine, că totul era în regulă şi că se afla într-un loc minunat.

Cindy, a cărei bunică murise cu 2 ani înainte

* * *

O casă din Cheltenham, Anglia… a fost bîntuită, intermitent, de fantoma unei femei, vreme de mai bine de 90 de ani. Apariţiile au avut loc, în marea lor majoritate, între 1882 şi 1889, fantoma fiind văzută, în mod independent, de cel puţin 17 persoane: o femeie înaltă, îmbrăcată în negru, ţinîndu-şi o parte a feţei acoperită cu o batistă… Deseori, fantoma cobora scările; aproape de fiecare dată se oprea în camera de zi, după care înainta pe hol, spre uşa ce dădea în grădină, unde dispărea. Cel puţin o dată, una dintre fiicele familiei Despard a zărit-o în grădină. Fantoma părea a avea o consistenţă solidă, însă niciodată n-a răspuns la încercările celorlalţi de a lua legătură cu ea.

Rosemary Ellen Guiley

* * *

Faptul că multe spirite nu ştiu că sînt moarte din punct de vedere fizic este greu de înţeles pentru majoritatea oamenilor. Există, însă, un volum impresionant de dovezi care atestă acest lucru.

Hazel Denning,

cercetător în domeniul fantomelor

* * *

La vîrsta de 13 ani, o fată din Midlands, Anglia, suferindă de epilepsie, a început să aibă halucinaţii în care vedea diverşi oameni. Mai întîi i-a apărut un bătrîn, despre care s-a crezut că ar fi bunicul ei, demult decedat. Apoi, în 1971, a văzut, în mod repetat, o fată care pretindea că a fost strangulată în 1808 şi care dorea să fie îngropată în pămînt sfinţit… Familia şi prietenii au început să se implice, după ce au fost martorii unor evidente fenomene de tip poltergeist: uşi şi draperii care se deschideau şi se închideau, obiecte care se mişcau… Apariţiile… au început apoi să fie văzute şi de alţii, atît de persoane singure, cît şi de grupuri de oameni. Apăreau, astfel, nu doar persoane decedate, ci şi unele aflate în viaţă. De asemenea, au fost văzuţi cîini, urşi, păsări şi „fiinţe cu coarne“ demonice; subiecţii resimţeau, de obicei, o puternică senzaţie de răceală în acea parte a corpului, aflată cel mai aproape de apariţie. Uneori, aceasta era văzută, de observatori diferiţi, îmbrăcată în alt fel de haine.

J.F. McHarg

Carte de PETER NOVAK

COMENTARII DE LA CITITORI