Drama românilor din Ardealul de Nord după Diktatul de la Viena (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

La 16 noiembrie 1942, cu prilejul sfinţirii unui drapel de către ungurii din localitatea Marghita, judeţul Bihor, un demnitar maghiar a afirmat, în faţa celor prezenţi, că graniţa Ungariei spre răsărit se va întregi pînă la Predeal şi că pentru aceasta se vor lupta, cu toţii, pînă la moarte. (Ibidem, dosar 37/1942, f. 186) În încheiere, acelaşi document relatează că în comuna Sînicolaul Român, din cauza persecuţiilor la care au fost supuse, mai multe familii de români s-au convertit la confesiunea reformată şi catolică. (Ibidem) La 6 ianuarie 1943, Inspectoratul General al Jandarmeriei a fost informat că în unele zone din Ardealul de Nord au început acţiuni de îndepărtare a românilor din vetrele satelor şi de colonizare în locul acestora, cu etnici maghiari, scopul lor fiind deznaţionalizarea românilor şi sporirea ponderii populaţiei maghiare în această zonă. (Idem, dosar 20/1943, f. 4)

Începutul lunii februarie 1943 a fost tragic pentru românii Moldovan şi Popovici din Oradea, de profesie cizmari. Aceştia au fost spînzuraţi pentru simplul fapt că vînduseră o pereche de cizme la preţ de speculă. (Idem, dosar 78/1945, f. 52) În cursul aceluiaşi an, autorităţile maghiare au continuat persecuţiile asupra românilor, de data aceasta prin îndepărtarea lor din serviciile publice, mulţi fiind excluşi din administraţie pe motiv că nutreau sentimente naţionale româneşti. (Idem, dosar 72/ 1944, f. 2)

În cursul lunii august a anului 1943, printr-un ordin al Ministerului Muncii din Ungaria, au fost anulate toate contractele ucenicilor români angajaţi la întreprinderi de stat şi particulare. Prin acest ordin, românilor din Ardealul de Nord li s-a interzis de a mai îmbrăţişa meserii din domeniul industriei ori al comerţului. (Ibidem)

La 9 martie 1944, Inspectoratul de Jandarmi Timişoara a emis o notă informativă din care reieşea că marinarii români care navigau în apele Ungariei pe vase româneşti nu erau trataţi precum marinarii altor state. Toate vasele comerciale ajunse la graniţa cu Ungaria erau supuse unui control extrem de amănunţit. (SJTAN, fond Legiunea de Jandarmi Severin 1920-1949, dosar 78/ 1944, f. 83) O dată pătrunse în apele teritoriale ale statului vecin, echipajul de pe vase era însoţit de un detectiv şi de un „finanţ“, cu scopul de a supraveghea şi asculta tot ce vorbesc marinarii români, după ancorarea vasului, echipajului fiindu-i interzis să părăsească puntea.

În acelaşi timp, detectivul maghiar forţa echipajul să dea informaţii asupra situaţiei economice, financiare, precum şi despre starea de spirit a populaţiei. (Ibidem) Comandantul vasului Stod II a fost întrebat de poliţia maghiară de ce nu vor românii să fie înţelegători şi să trăiască bine cu ungurii, neînţelegerile putîndu-se, totuşi, îndrepta dacă ei ar „renunţa la restul Ardealului, care şi aşa le va reveni lor“. (Ibidem)

O altă situaţie dramatică cu care s-au confruntat românii de pe teritoriul cedat Ungariei a fost aceea că autorităţile administrative şi militare au dispus, prin ordonanţe, ca populaţia de origine română (bărbaţi şi femei), cu vîrsta cuprinsă între 16 şi 60 de ani, să fie mobilizată pentru a presta muncă obligatorie. În cursul lunii mai a anului 1944, au fost constituite mai multe detaşamente cu scopul de a fi trimise la muncă în Ungaria, pe moşiile marilor latifundiari, în întreprinderi industriale ori la lucrări de îndiguire a malurilor Dunării.

(ANIC, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 72/1944, f. 212) Conform informaţiilor din document, la 31 mai 1944, se aflau la lucru în ţara vecină 40.000 de români, organizaţi în detaşamente şi companii de lucru. Paza şi supravegherea acestora erau asigurate de gărzi militare comandate de ofiţeri în rezervă. Tratamentul aplicat românilor a fost asemănător cu cel al condamnaţilor pentru crimă. Din cauza condiţiilor insuportabile, unii români concentraţi în aceste detaşamente au evadat şi s-au refugiat în România. (Ibidem) În încheierea documentului se menţionează că în intervalul 1-31 mai 1944 au revenit în patria-mamă 230 de persoane. (Ibidem, f. 213)

(va urma)

Dr. Viorel Bălţoi

COMENTARII DE LA CITITORI