Drama românilor din Ardealul de Nord după Diktatul de la Viena (6)

in Lecturi la lumina ceaiului

Actul de la 23 august 1944 nu a schimbat cu nimic comportamentul criminal al ungurilor faţă de Poporul Român. În partea a doua a lunii septembrie 1944, o comisie s-a deplasat în comuna Corneşti, judeţul Tîrnava Mică, pentru a ancheta atrocităţile comise de unguri împotriva militarilor români. 20 de eroi români au fost maltrataţi şi ucişi într-un mod absolut sălbatic, împotriva prevederilor şi convenţiilor internaţionale privitoare la tratamentul aplicat prizonierilor de război. Comisia a constatat că moartea militarilor români s-a datorat actelor de o cruzime cu specific unguresc: „tăierea beregatei, amputarea nasului, ochii scoşi, arterele de la mînini deschise, arşi de vii“ (Viitorul, anul XXXI, nr. 9.312, din 22 septembrie 1944, p. 3). În încheierea articolului se precizează că la asasinarea şi mutilarea lor a participat şi o parte din populaţia maghiară a comunei Corneşti (Ibidem, p. 4.)

Conform informaţiilor de arhivă, situaţia românilor din Ardealul de Nord nu s-a ameliorat nici în cursul anului 1945. Din conţinutul unei note strict secrete din 13 aprilie 1945, rezultă că reintroducerea administraţiei româneşti în această zonă a fost un proces greu de realizat. În cele mai multe localităţi nu se găsea măcar un funcţionar român, întrucît în majoritatea cazurilor aceştia au fost respinşi, solicitîndu-se adeverinţă de la F.N.D. (Frontul Naţional Democrat), pe motiv că nu au avut o atitudine antidemocratică. (ACNSAS, fond Documentar, dosar 12.604, vol. II, f. 109.) În realitate, motivul respingerii lor era de ordin naţional (politic).

În instituţiile ardelene erau angajaţi cei mai „şovinişti“ unguri, care, în timpul guvernării horthyste au fost autorii morali ai tuturor prigonirilor antiromâneşti. Acestea au făcut tot ce era posibil pentru a împiedica revenirea refugiaţilor români şi, în special, reintroducerea administraţiei româneşti. În instituţiile respective şi în rîndul tuturor autorităţilor se vorbea numai limba maghiară, chiar dacă unii funcţionari cunoşteau şi limba română. (Ibidem.) În nenumărate cazuri, funcţionarilor români li se reproşa de către colegii unguri că nu ştiu româneşte. Mai mult, poliţiştii unguri, în uniformă maghiară, imediat ce auzeau un cuvînt românesc, legitimau acele persoane. Abuzul autorităţilor maghiare a mers pînă acolo încît au fost legitimaţi şi ofiţeri, dar şi soldaţi români de pe front. (Ibidem, f. 110.).

Mai mult decît atît, ungurii din Ardealul de Nord şi din restul ţării s-au înscris în Partidul Comunist numai pentru a cîştiga simpatia şi încrederea ruşilor, de la care aveau în gînd să pretindă ca „Ardealul să rămînă anexat Ungariei“ (S.J.T.A.N., fond Legiunea de Jandarmi Severin 1920-1949, dosar 69/1945, f. 24).

Faptul că în anii 1945-1946 o parte din populaţia maghiară, atît din teritoriul cedat Ungariei după Diktatul de la Viena, cît şi din celelalte zone ale ţării, a fost tolerată de Guvernul României să aibă o atitudine anti-românească s-a datorat acestui aspect: majoritatea ungurilor înscrişi în Uniunea Populară Maghiară (U.P.M.) erau şi membri ai Partidului Comunist Român. Mai mult, preşedintele U.P.M. din Arad era şi secretar al P.C.R., organizînd şedinţele în comun cu Partidul Comunist (Idem, fond Comitetul Judeţean Timiş-Torontal al Uniunii Populare Maghiare, dosar 21/1946, f.71). Aşa, aceşti maghiari şi-au permis să sfideze tot ceea ce era românesc, tinzînd chiar la înlocuirea funcţionarilor publici (Idem, fond Legiunea de Jandarmi Severin 1920-1949, dosar 25/1947, f. 14).

(va urma)

Dr. Viorel Bălţoi

COMENTARII DE LA CITITORI